Basic instinct...

...sau, mai bine zis, dispariția lui îmi pare mie c-ar fi sursa majorității nefericirilor contemporane.

Cum?

Uite-așa: excesul de informație referitoare la body language ne-a transformat pe toți în niște roboți ai bunăvoinței și comunicării non-verbale. Vă dau doar câteva exemple:

- vorbești cu cineva și te simți agresat (verbal) sau nu-ți convine ce auzi și-n loc să-ți încrucișezi brațele pe piept urmându-ți instinctul firesc, îți aduci aminte c-ai citit undeva că ăsta-i semn că ”te-ai închis/ retras în defensivă” și duci mâinile la spate (unde le ții strâns să nu-ți zboare). In absența reacției, interlocutorul crede că-i pe calea cea bună și-i dă înainte în timp ce ție ți-e din ce în ce mai greu să ții mâinile la spate și te enervezi cumplit. Cu mâinile-n piept i-ai da măcar un semn că ”se duce Brăila”...

- tot ”pe surse” ai învățat că nu-i frumos să contrazici direct interlocutorul, așa că o dai cotită cu ”după părerea mea”, ”prețuiesc opinia ta, dar...”... lalala, blablabla... iar ăla înțelege fix opusul la ce-ai zis pentru că suntem setați să auzim doar ceea ce ne convine iar restul, partea neplăcută, se pierde printre vorbe. Dacă-i zici în față ”coaie, ești razna pentru că...” n-are cum să mai ignore evidența.

- ”zâmbește, zâmbetul deschide calea către comunicare” - și uite-așa ajungi să stai veșnic rânjit, lumea crede că șezi pe petale de trandafir iar tu faci spume-n sinea ta. În plus, ca să fie confuzia deplină, știm toți să zâmbim fals cu ochi cu tot - că-i plin internetul de tutoriale.

- ”o îmbrățișare de 25 de secunde...” - un căcat! O îmbrățișare de 25 de secunde cu o persoană care ți-e antipatică se simte ca un pumn în plex iar cu cineva indiferent nu se simte nimic! Dar ne îmbrățișăm cu toții de-a valma ca sectanții și ne facem vânt cu coada ca calul de bășină că ce mult ne iubim noi între noi, precum și fiecare cu oricine. O orgie de efuziuni sentimentalo-vesele prea colorate ca să fie adevărate.

Într-o lume perfectă, cu oameni ”deschiși”, ”sincer-zâmbitori”, ”amabili” și ”iertători”, comunicarea (a nu se confunda cu înșiratul cuvintelor în fraze) e din ce în ce mai dificilă, și neînțelegerile din ce în ce mai frecvente.

Să fii natural atunci când ești necăjit, arțăgos sau să n-ai chef de conversații nu mai e la modă, ba chiar e un handicap sever. Cei din jurul tău așteaptă să te integrezi în ”la vie en rose” și e vai de capul tău dacă n-o faci.

Să ne oprim un pic și să ne uităm la animale, oricât de bine dresate, când au ceva de comunicat, o fac explicit deși n-au darul vorbirii. Un câine care a încrețit nasul și mârâie nu te place, dacă dă vesel din coadă cel mai probabil s-ar juca. În schimb o mâță care dă din coadă e sictirită de ceva iar acel ceva ai putea fi tu care nu-i dai pace și continui s-o sâcâi când nu mai are chef.

Noi nuuu, noi NLP, body language, psihologie... ființe evoluate-n pula mea. Noi pupicei, inimioare, complimente, îmbrățișări, zâmbete și... cuțite-nfipte-n spate.

P.S. Cel mai adesea când spun adevărul nu mă crede nimeni și-s bănuită de gânduri ascunse  iar când trag minciuni mai ceva decât Munchausen adunarea-i în extaz (de la părinții mei încoace, până-n zilele noastre) - vivat alterarea comunicării non-verbale care face să fii mai credibil când te străduiești decât când ești natural.

Hepi bărzdei tu mai frendz

Bă, ia stai un pic, ce e aia ”prietenie” și ce-s ăia ”prieteni”?

Prietenii sunt ăia cu care râzi la aceleași bancuri? Ăia cu care asculți aceeași muzică? Sau cei cu care ai amintiri comune? Cred că nu, ăștia toți sunt persoane compatibile cu care soarta a vrut să te întâlnești la un moment dat. Când momentul de termină, e gata și ”prietenia”.

Or fi cei cu care ai interese comune? Cei pe care îi ajuți într-o situație (sau două, sau trei) și care poate te ajută și ei cândva (sau poate nu)? O mână spală pe alta? Nici ăștia nu-s. Și ăștia se duc, fără regrete când nu mai ai cu ce să-i ajuți.

Prietenii sunt cei care te întreabă ”ce mai faci?” și tu răspunzi ”bine” pentru că știi că n-are rost să zici altceva, oricum nu e ca și cum le-ar păsa, e doar un tic verbal?

Sunt cei pe care-i ai în preajmă de o veșnicie și te-ai obișnuit cu ei în așa măsură încât ți-ar lipsi dacă ar pleca? Nu, ăia-s doar obicei, dependență, ca fumatul... nu ești prieten cu țigarea, dar i-ai duce dorul dacă ar dispărea, ca telefonul care-ți dă un moment de panică în secunda în care nu-l vezi și nu-ți amintești unde l-ai pus.

Prietenii sunt ăia cu care te iei la mișto și faci bâză cât e ziua de lungă și râzi non-stop? Nu, ăia-s bufonii tăi și tu ești bufonul lor. Ăștia așteaptă de la tine să fii mereu vesel, să le înseninezi ziua și când nu-ți arde de hlizeală te evită ca să nu-i tragi în tristețe. Și tu pe ei, ce-i drept.

Nu mă, nu, am glumit :-)

Prietenii sunt cei care te simt când nu ți-e bine și te cunosc suficient cât să știe dacă să te-ntrebe ce te doare sau să te lase în pace, și tu pe ei.

Prietenii sunt ăia care te iau în brațe și ”te adună” când stai să crăpi fără să zică nimic căci știu când nu mai e nimic de zis. În rest, îți dau sfaturi, te bat la cap, ar vrea să te schimbe (ca să-ți fie ție mai ușor sau mai bine) totuși se mulțumesc cu tine așa cum ești, cu țâfne și cu zile bune, cu bășini în cap și cu idei fixe, și tu faci la fel.

Ei știu exact unde ți-s punctele sensibile și nu umblă la ele, nu-ți ”apasă pe butoane” deși ar putea, și nici tu lor.

Sunt cei cărora când le vezi numărul pe telefon, te bucuri și nu te miri ”de ce mă sună, ce-o fi vrând?”.

Sunt cei cărora le dai cămașa de pe tine și nici nu-i întrebi dacă și când ți-o mai aduc înapoi... și ei ție.

Îi găsești prin preajmă de fiecare dată când ai nevoie... vaaai, mi-am adus aminte un banc (c-oi fi io lejer pe dos, dar clovnul din mine nu-i mort): el îi zice ei ”iubirea mea, ai fost lângă mine când mi-am rupt piciorul la ski, ai fost lângă mine când am avut gripă, ai fost lângă mine când a murit bunica... să-mi bag pula, cred că-mi porți ghinion”.

Nah acuma, numărați-vă fiecare prietenii :-))))))))))))))))))))) și hepi bărzdei tu iu ol, frendz, cunoștințe, sateliți și ce-o-ți mai fi voi pe-acolo.

It's black, it's white... o luna fara sa te plangi, ep.1

Inspiratia vine de aici: a month without complaining

Dimineață când am decis să încerc, soarele era sus pe cer, păsărelele ciripeau și una peste alta mi s-a părut o treabă simplă, numai că și-a băgat dracu coada și uite ce-a ieșit:

- mi s-a adus pe platformă o janghină de Logan cu motorul, cel mai probabil, calat. De zgârcit, să nu plătească diagnoza, proprietarul mi-a cerut să-i fac deviz fără să umblu la mașină. Cum nu-s Mama Omida și nici chitroasă nu-s, am zis să nu dau cu bobii, desfac mașina pe barba mea și-i fac omului un deviz cumsecade... Urlă ăla la mine în telefon de-o juma de oră că nu trebuia să umblu că el nu plătește. Da coaie, am înțeles, nici n-am zis să plătești... nici n-am adus vorba de-așa ceva... am desfăcut-o de plăcere să văd ce-i în ea că oricum nu mergea... DAAAR, on the bright side, diseară mă duc la salsa deci mă doare drept în cur de el, de fițele lui și de rabla lui :-)

- am comandat mai multe căcaturi pe net fiind foarte atentă să comand numai lucruri care apăreau pe saituri ca fiind pe stoc... am primit acum 5 minute al țâșpelea telefon de scuze că n-o să livreze la timp, că s-a epuizat chestiunea însă vine curând din depozitul central (aka China)... DAAAR, on the bright side n-am comandat nimic urgent așa că tot unde nu bate soarele mă doare și de tertipurile lor jidovești

- soarele, care-mi încărca bateriile, s-a acoperit de nori DAAAR în curând se întunecă așa că nu mai contează, o să și plouă dar nu-i bai că îs cu mașina care nu-i spălată de-o lună, abia se mai duce jegul

Și-uite-așa... acoperind rahatul ca mâța în încercarea de a vedea viața în roz (de ce ”în roz”? mie nu-mi place culoarea asta... viața mea ar trebui să fie portocalie) stau și mă-ntreb dacă-s chiar senină sau doar senilă... sau o combinație de amândouă?

Morala: citiți articolul și măcar încercați  :-)

Mă uit iar la știri

Nu mă mai uitam, mă săturasem de babe violate, bețivi care s-au înjunghiat între ei și minore fugite de-acasă.

Dar de când au început să-i lege, mă uit iar.
Mă amuză felul în care un solitaire se transformă în renz și o labă în orgie sexuală.
Fiecare ”prins” ciripește și mai dă în gât doi, care și ei dau în gât câte doi și io-s nelămurită unde-i ”cazăm” pe toți.
În plus, dacă nu se trece și la confiscarea averilor, io n-am chef să-i țin pe mâncare în următorii 10 ani... că-s mulți
Fii atent cât de perversă e treaba: îi băgăm la pușcărie pentru că au furat de la stat și acolo îi ținem pe banii statului. E ca și cum ai obliga victima să facă sex de bunăvoie cu violatorul.

Asta nu ne împiedică, pe mine și pe Dan, să ne salutăm seara cu replica ”azi pe cine-au mai legat?”.
Ca Împăratul Verde, c-un ochi râd când văd că, finalmente, pare că marii hoți au feștelit-o, c-un ochi plâng că-mi pică tot mie în cârca de contribuabil să-i hrănesc și c-un ochi (păi da, sunt și-un pic soacra-cu-trei-nurori, am un ochi în ceafă) mă uit suspicioasă să văd dacă nu cumva îi bagă cu pompă și-i fac scăpați fără vâlvă.

Mi-a plăcut stăpânirea lui Nuți, care știa clar ce soartă o așteaptă dar n-a făcut o cută... e bună de poker. M-a amuzat teribil agitația din jurul gestului grațios-obraznic din Parlament.
Domnilor jurnaliști, nu e o amenințare (amenințare era dacă-i arăta ochiul) și nici nu și-a salutat un prieten așa cum v-a luat la mișto, înseamnă ”să-ți fie rușine nasului de porc” (e similar cu baterea obrazului) și mi-ar plăcea să aflăm cui îi era adresat.

Consider că-i un circ, un reality show, o făcătura și până nu văd averi confiscate (nu sechestru asigurator pe trei lulele ci grosul de bani dezgropați de la fini și neamuri, de la firme paravan), până n-aud că au intrat la bugetul statului X milioane de euro din contul unui corupt mă piș pe ea acțiune de paradă.

On the other side... e cel mai amuzant serial din câte se difuzează în perioada asta, motiv pentru care îl trec la rubrica plăceri vinovate.
Așa cum am stat toți în pioneze să vedem cine l-a împușcat pe J.R., așa stau eu să văd cine-i următorul și mai ales dacă și când îl priponesc pe Băse.
Nu mai mică mi-e curiozitatea, de când cu redeschiderea dosarului mineriadei, să văd dacă măcar o palmă morala își ia jăvruța de Neluțu Iliescu, că el e mult prea bătrân ca să-l mai bage la arest.

Desigur în contextul ăsta a trecut aproape neobservată știrea că acordul cu FMI e suspendat... pâine și circ!

Civilizația în România

O mamă își târăște plodul de 4-5 ani în fugă peste 4 benzi de circulație la 50 de metri de trecerea de pietoni.
Și ca ea sunt mii.
Un moș cu cușma pe ochi iese din benzinărie fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta și taie calea la 3 mașini.
Și ca el sunt mii.
Un mațe fripte coboară geamul unui Q7 și azvârle-n scârbă un chiștoc în mijlocul străzii.
Și ca el sunt mii.
Fie nuntă, fie mort, participanții se înfig în claxoane, hăulind îndelung.
Și ca ei sunt milioane.
N-a mai căzut nimic din cer de 3 săptămâni dar mormanele de zăpadă noroioasă și întărită stăruie pe orice trotuar și topindu-se încetișor umplu metropola de noroi.
Peste tot.
Ora 20.00, stăm la casă la supermarket cu 3 produse pe bandă. În față nu e nimeni, în spate așișderea. ”Îl lăsați pe domnul doctor în față? E ginecolog!” - întreabă casiera. Și până să deschidem gura, se bagă în față o namila de om cu două cutii de lapte. Cred că stătea să nască, altfel nu-mi explic cum de n-a putut sta 3 minute la coadă.
Și ca el, toți șmecherii, indiferent de meserie și de poziția socială.


Și dup-aia îi zice ghinion.
Ghinion e când calcă mașina un copil, nu-i de vină mă-sa care l-a învățat, prin puterea exemplului să treacă strada în fugă.
Ghinion e când face un hodorog accident, nu e că joacă, de ani de zile, ruletă rusească cu șapca înfundată până pe ochi la volan..
Ghinion e când proaspătul însurățel își bate mireasa și ea stă, ghinion e când rudele ”îndurerate” se încaieră pe avere.
Ghinion e când ăla cu Q7 ia o mamă de bătaie de la cămătari sau ajunge la bulău. Îs nemernici ăia care l-au prins, nu-i el de vină.
Și tot ghinion când ginecologul omoară cu zile o mamă, că n-are răbdare s-o consulte și ”sare rândul” ca la magazin.

Norocul ar fi o molimă selectivă.
Una care să lovească instantaneu când o comiți și proporțional cu cât de mulți semeni de-ai tăi ai deranjat cu mârlănia ta măruntă sau cu gravitatea ei, dacă a fost una ”memorabilă”.
Cunosc puțini oameni cărora nu le-ar atârna măcar un muc (și le mulțumesc că există și-mi luminează viața) dar știu o grămadă care-ar muri în chinuri.

Suma nesimțirilor mici și mari, personale și guvernamentale, ale românilor și romilor deopotrivă, olfactive, auditive și tactile sunt un puternic solvent pentru patriotismul meu, care se sfrijește pe zi ce trece transformându-se într-o zeamă de lehamite foarte asemănătoare cu borâtura. Întrezărești bucăți din ce-a fost dar n-ai mai mânca-o.

De ce n-are ursul coada?

Cred c-am mai zis asta dar cu riscul să mă repet: noi, românii, nu vom da înainte atâta timp cât ne vom crede buricul pământului.

”Avem cele mai frumoase femei”, ăăă, nup! Avem femei frumoase, urâte, slabe, grase, proaste, deștepte, culte și țoape în proporții egale cu cele din majoritatea țărilor. Dar avem mai multe nepieptănate, mai multe șleampete, mai multe știrbe și-atunci ce folos că-s frumușele?

”Suntem cei mai deștepți”, ăăă, nup! Avem proștii noștri și nu-s puțini, în plus ne f..te o lene, ceva de speriat. Însă dacă prin ”deștepți” înțelegem șmecherași, descurcăreți, învârtitori... apoi da, la astea nu ne-ntrece nici dracu. Dacă prin ”deștepți” înțelegem cei câțiva olimpici care vor fugi mâncând pământul să-și facă un rost prin alte țări, atunci da. Dar cui folosește?

”Avem cea mai frumoasă țară, cu munți înalți, câmpii roditoare, mare, plajă, deltă”... nu-i ”cea mai” frumoasă, este ”una dintre” nenumăratele țări frumoase... prin care dacă n-ai umblat, n-ai de unde să știi.

În plus a noastră e îngropată sub gunoaie, tot a doua construcție nouă e un atentat la estetică iar drumurile îs bune de organizat Paris-Dakkar. Pe plajă mormane de coji de banane și semințe, în Deltă fiecare pelican a înghițit măcar un pet de 0,5L, jumătate din suprafața agricolă e pârloagă. În păduri am făcut măcel, orășenii întorși la țară dau rahatul la gârlă (cu tot cu detergenți, hipoclorit și tampoane), în orașe e ori praf ori noroi, trenurile au întârzieri de ore întregi și când pică un fulg închidem drumurile.

Atât putem! Atât ne duce capul!

Timp de 25 de ani m-am uitat prin curțile vecinilor unguri, polonezi, cehi și chiar bulgari și m-am tot amăgit cu gândul că la noi comunismul a fost muult mai rău decât la ei și d-aia suntem în urmă dar albanezii mi-au demontat teoria. Iată cum:

În Albania comunismul a avut o ferocitate greu de înțeles până și pentru noi.

Timp de 45 de ani, albanezii nu au avut deloc proprietate privată. Noi mai aveam o casă, un petec de pământ, un apartament, o mașină. 

Ei n-aveau nimic-nimic, toată Albania era a statului.Cetățenii albanezi nu au avut voie să dețină autovehicule până în 1991. D-aia, cu circa 1000 de autovehicule în toată țara, nu e de mirare că drumurile erau ca și inexistente.

Noi mai ieșeam din țară, mai în URSS, mai pe la bulgari, ba chiar și prin țările vestice (ce-i drept... mai greu). În plus mai veneau oameni pe la noi și mai aflam una-alta. 

Din Albania NU se ieșea, sub niciun motiv, iar de intrat intrau numai personalități alese de partid și care nu se spurcaseră la capitalism și nici la apucături progresiste (alde perestroika).

Albania a fost complet izolată de restul lumii după ce Enver Hoxha s-a stricat la gât, pe rând, cu sovieticii și cu chinezii.

După 1990, Albania a trecut prin vremuri mult mai grele decât cele de la noi, război, anarhie și falimentul întregii țări. De la sărăcie, la sărăcie lucie.

Nu exagerez dacă spun că reformele au început după 2000... și cu toate astea ne-au întrecut!

Țara e mai frumoasă decât a noastră (cel puțin partea de sud pe unde am bântuit noi dar promit că o să mă duc și în nord și vă povestesc): munții par un pic mai prietenoși, nu-s așa de stâncoși și ascuțiți, marea e albastră ca cerul, drumurile-s ca-n palmă (deși mai îndoite și mai înnodate decât Transalpina noastră).

Prin rigole, NIMIC, nu un PET, nu o pungă, nu un muc de țigară.

Du-te pe Transfăgărășan și numără gunoaiele dintr-un kilometru!

Prin curțile oamenilor (la țară, în vârf de munte), curat de zici că toți așteaptă musafiri. Uită-te în curțile românilor... până n-o avea o putină acoperită c-o folie și 2 cărămizi, până n-or fi 3 perechi de papuci pe scară, până n-o avea o coșmelie dărăpănată și șuie la care-i zice ”pătul”... mă... nu-i curte de ”gospodar român”.

Casele, toate, noi și vechi, păstrează stilul zonei, nu s-a apucat nimeni să-și facă bungalow hawaian în munte și nici ”castele cu turnulețe”. N-au lei la poartă și nici pitici de ipsos în grădini.

Pe șantiere s-a muncit și pe 31 decembrie și pe 1 ianuarie si pe 2 ianuarie. Magazinele au fost aproape toate deschise, la fel și terasele, cafenelele și restaurantele.

Uite câteva întâmplări care m-au dat pe spate și care, indirect, m-au lămurit de ce ne-a luat-o Albania înainte.

Am văzut în Sarade o scenă care m-a dat pe spate: un grup de vreo 8-9 tineri la 14-16 ani se plimbau în sus și-n jos pe promenadă. Vreo trei dintre ei aveau în mâini sticle goale de ceva răcoritoare. S-au desprins de grup și s-au dus la primul coș de gunoi. Coșul era plin (fusese lume multa pe Corso în ziua aia) și în loc să-i dea dracului p-aia de la salubritate și s-arunce sticlele pe jos sau să le pună moț la grămadă le-au dus până la următorul coș care nu era așa de plin.

Altă fază: mergem la o benzinărie, n-aveam lek dar aveam cardul. Îl întrebăm pe tip dacă putem plăti cu card, zice că nu, numai cu lek. Ne scobim prin buzunare, nema lek. Dăm să plecăm, ne oprește și ne întreabă dacă vrem să plătim în euro. Io care știam că iei țeapă la ”trocurile” astea am întrebat: la ce curs? A pus mâna pe telefon, a sunat un prieten și ne-a zis exact cursul cu care schimbasem la banca în ziua precedentă. Respect!

Alta: se duce Coto să spele mașina și intră în vorbă cu ”prestatorul” (ăla care spăla, incasa... el centra, el marca) și care vorbea italiană bine-bine. Află că omul are un hotel pe plajă dar ”Acum e iarnă, e gol... și eu ce să fac? Stau degeaba toată ziua? Nu câștig mare lucru cu spălătoria dar măcar nu mă plictisesc.”

Alta: unii vânzători (ca și pe la noi) spun prețurile în lek-vechi cu un zero în plus (ca la noi în milioane de lei vechi) și-uite-așa am ajuns să mă uit urât la o băbuță care vindea smochine cu 400 lek... dar pentru că mațul meu smochină poftea, i-am dat banii. A oprit 40 lek și mi-a dat banii înapoi certându-mă pe limba ei vreo 5 minute.

Să vă povestesc despre construcții... până să apuce guvernele (bune, proaste... cum erau ele) să reglementeze situația terenurilor, caselor etc. niște unii s-au apucat de construit alandala, care pe unde i-a tunat. Rezultatul? O aglomerare de blocuri puse amboulea, și de-a lungul străzii și de-a latul ei, și pe plajă și pe munte, și-n rezervații, și printre măslini... care cum s-a priceput. Majoritatea construcțiilor nu erau urâte, erau doar puse aiuristic.

A venit parlamentul în 2008 cu o lege care zice că dacă ai construit fără aprobare, imobilul va fi evaluat și dacă e pus pe terenul altcuiva, e urâtă construcția sau stă în calea planurilor de dezvoltare... o demolează. 

Cum o demolează? Notifică locatarii cu 15 zile înainte să-și ia catrafusele și-i despăgubește la valoarea din contractul de vânzare-cumpărare (majoritatea s-au crezut șmecheri și au trecut în contracte sume mai mici ca să fenteze taxele). Demolează prin implozie cu trotil (e plin youtube de filmulețe). Cară molozul și pun gazon.

Factura de demolare, cărat moloz și gazon i-o prezintă dezvoltatorului care are 15 zile la dispoziție să plătească, în caz contrar intră la pușcărie... după ce s-au ocupat toate locurile libere la bulău și-au văzut că nu-i de glumă, dezvoltatorii plătesc facturile de demolare cu viteza luminii.

S-au demolat, numai în Vlora, în 6 ani, 2000 de blocuri... asta da punere în aplicare, nu? La noi le-ar fi luat 6 ani să formuleze ”normele de aplicare” și-apoi încă 6 să se gândească ce-i de făcut cu locatarii. Ăștia au rupt pisica și și-au făcut treaba.

Există și varianta în care, dacă imobilul e ok, pus bine și singura abatere e faptul că n-are autorizații, poate fi ”legalizat” contra modicei sume de 10% din valoarea de piață a imobilului.

Și uite-așa, dintr-un foc, au făcut albanezii rost de bani la buget, au făcut ordine în țară și s-au asigurat că nu mai construiește nimeni aiurea. Pam-pam!

A nu se înțelege că-s perfecți și trăiesc în Eden, dar merg în direcția corectă cu o viteză incredibilă și tot poporul trage la aceeași căruță.

După ce am văzut Albania, nu cred că noi mai avem vreo șansă să ieșim din rahat. 

Nu cred că vom ajunge vreodată să avem o țară civilizată! Poate unii dintre noi se vor șlefui, poate unii dintre noi se vor apuca de muncă, poate unii dintre noi vor încerca să schimbe ceva... dar cu siguranță, nu suficient de mulți încât să poată impune celorlalți o dictatură a bunului-simț. Cocalarismul, șmecheria, oportunismul individualist și marele miserupism național NU pot fi înfrânte de o mână de oameni.

Guvernul și Parlamentul NU pot și NU vor face nimic atâta timp cât poporul NU vrea.

Ăia pe care îi avem la conducere și de care ne plângem în fiecare zi reprezintă vocea poporului, e inutil să ne facem o labă mentală și să dăm vina pe ”conducere”... ăștia suntem. P U N C T !

EU mi-am pierdut speranța în Albania !

Frateeee... Albania?!

Je NE suis pas Charlie!

Pot spune ca nu sunt inrolata in nicio miscare religioasa.
Nu-mi fac cruci, nu ma pun in genunchi cu fata la Mecca si nici cosher nu mananc.
Am si io, ca orice om, convingerile mele despre care nu discut ca sa nu intru in polemici.
DAR...
Respect dreptul oricui la a crede in ce vrea el si daca un lucru, un concept, o carte sunt sfinte pentru cel de langa mine, atunci evit sa le iau in bataie de joc ca sa nu-i ranesc sentimentele.

Am o problema cu "libertatea" daca ea inseamna sa ma cac in mod deliberat pe lucrurile sfinte ale cuiva.

N-am o problema cu luatul la misto a oricarei fiinte vii, de la Obama pana la Gigi de la Scularie dar mi se pare lipsit de respect si lejer obscen sa-i faci coarne lui Iisus sau sa-i pui o stea in cur lui Mahomed.

Una e sa faci misto de romani ca put de lene si gasesc o scuza pentru a sta degeaba in fiecare sfintisor din calendar, alta e sa iei peste picior sfintisorii.
Una e sa faci misto de romani ca stau la cozi infernale ca sa pupe oase de morti, alta e s-o desenezi pe sfanta Paracheva in minijup si cu ciorapi de plasa.
Una e sa faci misto de musulmani, alta e sa le terfelesti in mod constant lucrurile sfinte.

Asta e limita invizibila pe care a incalcat-o Charlie Hebdo si d-aia io NU-s Charlie.

LIBERTATEA ta se sfarseste acolo unde incepe a mea, iar acolo unde libertatile noastre se intersecteaza, in mod inevitabil, e bine sa stabilim niste reguli de conduita.
LIBERTATEA mea (a ta, a lui) nu trebuie sa devina o scuza pentru abuzuri.

Nu aprob metoda prin care extremistii musulmani au gasit de cuviinta sa-si faca dreptate dar de aici si pana la a ma identifica cu o revistuta de umor (deseori indoielnic) e cale lunga.

Cred totusi ca daca grosul petrolului mondial nu s-ar fi aflat in tarile musulmane... caricatura profetul Mahomed n-ar fi stat cu curu' gol in sus pe coperta niciunei reviste.

Ce mă bucură

Un mărăcine care a crescut și s-a îmbârligat pe geamul biroului. Buruiana asta are frunzele de un verde aprins în decembrie, așa că dacă fac un efort de imaginație pot să mă conving că ce-i afară e doar o ploiță benignă, de vară.

Să încep chestii, să trec prin toate fazele: entuziasm, învățat, trial&error, frustrare, dorința de a renunța, putința de a merge mai departe, ”cine dracu m-a pus să fac asta?”, delegarea și asumarea vinovăției (una după alta de obicei) pentru ce nu merge, ideea genială (care vine invariabil numai pe budă - ar trebui să-mi mut biroul acolo) precum și... să mă țin ca scaiul de ele până când le vin de hac.

Să termin chestii care s-au întins pe o perioadă mai lungă te timp, să mă dau un pas înapoi și să le admir, apoi să-mi iau o oră, o zi, o săptămână de lene - în funcție de cât de mult m-a consumat ”făcătura”, timp în care nu mă apuc de nimic nou, funcționez în economie de energie și dacă ceva nu-i musai... apoi sigur va fi amânat.

Contactul cu oameni pozitivi, zâmbăreți, cu umor, fie că-s clienți, prieteni, casiera de la Auchan sau un ghiuj de moș întâlnit pe stradă care-mi aruncă o glumiță.

Să călătoresc în timp înapoi: să-mi amintesc rețetele de mâncare ale bunicii, să fac pâine din făină/apă/sare/drojdie, să spăl rufe cu săpun de casă (de la soacră-mea, nu ”de cumpărat”), să merg pe jos, să-mi închid telefoanele, să mă uit la albume vechi de poze (pe hârtie), să pun discuri de vinil la pick-up, să fac pipi după tufă, să mă mâzgălesc de la nucile proaspete, să umblu desculță prin curte, să stau pe jos prin casă, pită+slană+ceapă+palincă (aoleu Corbule cum te-ai dus tu la necredincioși), să stau iarna pe-afară până-mi curg mucii ca să am motiv de țuică fiartă, să pun coji de portocală pe calorifere și lavandă în șifonier, să mă văd sau să vorbesc măcar la telefon cu prietenii părinților mei și cu prietenii mei din copilărie... eee, poveste lungă...

Să râd până mă doare burta.
Să găsesc muzică nouă pe youtube, genul ăla cu 200 de vizualizări dar care va ajunge la radio peste 2 ani sau poate nu.
Să mă sune omul meu să-mi zică ”fii atentă ce chestie...” și să fie un căcat din care să-mi dau seama că m-a sunat doar ca să vadă ce mai fac.
Să ”chiulesc” o oră de la ”servici” și să mă duc în oraș la cafea, la înghețată sau doar să umblu hai-hui.
Să joc table cu necunoscuți care n-au idee ce bulan am la zar (șoferii de taxi din Larnaca au pățit-o :-)))))) ) și să le admir mutrele uimite.
Să mă îmbrâncesc cu Coto la Xbox până când unul dintre noi se supără și se duce în dormitor bombănind ceva despre fairplay și jumătatea lui de covor invadată (am avut scotch de delimitare a teritoriilor pe gresie când jucam tenis dar îl tot mâncau mâțele așa că a trebuit să renunțăm la el).
Să împodobesc bradul de Crăciun lălăind colinde și trăgând la măsea, musai într-o sâmbătă ca să am toată duminica la dispoziție să mă zgâiesc la el din toate părțile și să îndrept ce-a strâmbat vinul fiert.

Pomelnicul e mult mai lung și pe măsură ce îmi amintesc sau am motive noi de bucurie o să le pun pe listă.

La pomul laudat

... sa nu te duci cu sacul.
Si incep, ca de obicei, cu o paranteza: acum 2 saptamani am fost in Club Hush, canta Mircea Baniciu. Publicul, in majoritate prea tanar ca sa fi auzit de el, l-a primit cu raceala. Baniciu, prea harsit ca sa se  lase intimidat, si-a vazut de treaba, si circa 3 melodii mai tarziu, fatucele care se uitau cam chioras la "bunic" dansau pe masa.
Ieri, plini de speranta, am fost in acelasi club la Directia 5. Crasma plina ochi, lumea setata pe distractie, primirea artistilor calduroasa dar... am avut parte de un Cristian Enache moale si fara vlaga, cu vocea egala care nu spunea nimic.
Noroc c-a deschis gura Marian Ionescu. Are omul asta una dintre cele mai bune voci rock. Limpede, cu volum, cu inflexiuni... WOW!
N-am inteles din ce motiv n-a facut altceva decat sa "activeze" poporu' dupa care se retragea in spate si-l lasa pe Enache sa ne adoarma la loc.
Marius Cheseri cu chitara lui, parea si el din alt film, omu' stie si "livreaza", rupe boxele si... cand sa zici c-ai ajuns in Rockland... fas, vine Enache.
Io nu stiu daca Enache a avut o zi proasta si nici nu ma intereseaza, vorba e ca-n timp ce canta, noi gugaleam barfe mondene sa ne lamurim ce-l doare de-i e lene sa deschida gura. Ma doare-n cur ca l-a parasit iubita si-i cade parul, scena nu e cabinet de psihologie.
Si eu m-am simtit pacalita. Marian Ionescu era acolo, era "in voce", putea sa-mi faca seara de neuitat si totusi n-a facut-o desi a vazut clar reactia salii.
Si v-o spun cu toata sinceritate dragi baieti de la Directia 5 ca daca mai veniti in formula asta io ma lipsesc, ca nu pot sa stau 2 ore asteptand cu limba scoasa sa binevoiasca sa deschida gura Marian Ionescu.
Imi pare rau pentru chitarist, si singur daca ar fi cantat iesea mai bine, dar magnifica lui chitara si lesinatura din vocea solistului au dat adunate o mare nepotrivire. Enache n-are voce rea dar e pop nu-i rock si printre ceilalti suna ca nuca-n perete.
Cine ma cunoaste stie ca nu-s zgarcita dar daca mi-ati cerut 25 de lei pentru Baniciu, astia meritau 20, nu 50. Si ca sa fie clar, platesc si 100 data viitoare daca tace Enache si canta Marian Ionescu.

The two most important...

... days in your life are the day you are born and the day you find out why - zise Mark Twain,
de la dirigu' meu cetire, mulțumesc dom' profesor ca mi-ați ridicat mingea la plasă :-)

Am tot stat și m-am întrebat care-i rostul meu măreț în lume, că-mi pare uneori c-aș consuma resursele planetei degeaba. Nici vreo minune n-am descoperit, nici vreo fapta de vitejie n-am făcut... îmi rezulta deseori ca îs pe-aici ca sa le-ncerc unora răbdarea, că la asta ma pricep... de premiul I.

"Nucă" a fost porecla pe care mi-a dat-o tata, pentru că la orice zicea îi răspundeam spontan cu "nu că..."

Cu mine nimic nu merge lin, toate-s contestate, întoarse pe toate părțile și-n veci n-aș face ceva pentru că "așa trebuie" sau "așa e bine"... până nu-s convinsă de necesitatea, oportunitatea și inevitabilitatea unei acțiuni... nu ridic un deșt de-ar cădea cerul.

În plus, puturoasă și hedonistă din fire, îs de părere că există oricând o cale mai simplă, așa că-mi petrec zile în șir căutând-o și de cele mai multe ori o găsesc de parcă soarta și mama natură ar vrea morțiș să-mi confirme teoria.
Peste 70% din lucrurile pe care le fac, le fac pe dos față de cutume. 90% din ele îmi ies, restul le dau în bară magistral...

În societate, treaba stă cam așa:
- dacă faci lucrurile ”așa cum trebuie” și îți ies, ești minunat/ social integrat/ de nădejde bla-bla-bla, dacă nu-ți ies se cheamă c-ai avut ghinion iar lumea simte nevoia să-ți plângă de milă și te consoleze.
- dacă aceleați lucruri le faci ”your way” și ies se cheamă că ”ai avut noroc”, dacă nu ies înseamnă că ți-ai căutat-o și aceeași lume de mai sus te arată cu degetul.

Treaba e că nu prea poți să stai ”și-n căruță, și-n teleguță”, trebuie să alegi în ce tabără joci și să te ții de ea.
De ce zic ”alegi”? Pentru că poți fi ”material de my way”, mai degrabă răzvrătit decât ascultător și din varii motive (comoditatea fiind unul dintre ele) alegi s-o iei pe calea conformării sociale.
”Lupu-și schimbă părul dar năravul ba” e proverbul care se potrivește aici. Știu asta pentru că am încercat-o pe pielea mea și până n-am acceptat că nu pot fi ceea ce așteaptă alții de la mine din simplul motiv că sunt altceva, n-am avut pace.
De puțină vreme încoace, am luxul să mi se rupă de părerea altora și, deoarece cred că nu-ți atingi, pe deplin, potențialul până când nu ajungi să te simți liber, încep (abia acum) să sper că o să-mi găsesc rostul.


Dacă viața ar fi o bucata de geam cu o găurică în ea și ”miezul” vieții ar fi să bagi o piatră prin găurică (în mod repetat), apoi io-s aia care nici măcar nu încearcă s-o vâre cătinel de la o lungime de mână ci o aruncă de la 5 metri... să te ții cioburi până înveți să centrezi ținta.
Și-apoi ferească Dumnezeu să se nimerească cineva între "chiatră" și geam că se-alege pălit deși, evident, piatra nu-i era destinată..

Și-ai zice că te-mblânzești cu vârsta...
Da, pe dracu'... dimpotrivă... din ce îți ies "făcăturile" și-ți îmbunătățești procentul de reușite, d-aia capeți tupeu și mai abitir arunci bolovanu'... motiv pentru care când o dai în bară, ajungi s-o dai mereu grav (cu trecerea timpului pierzi opțiunea greșelilor mărunte și-ți rămân numai cele grandioase).

Mă gândeam că sunt suma experiențelor mele.
Sunt suma oamenilor pe care i-am cunoscut și care mi-au influențat viața în vreun fel.
Sunt suma cântecelor pe care le-am cântat, a berilor pe care le-am băut, a florilor pe care le-am plantat, a mâțelor care mi-au dormit în poală.
Sunt suma firelor de nisip lipite de buci în Vamă, a nenumăraților kilometri la volan, a răsăriturilor și apusurilor de soare pe care le-am privit, le-am dormit sau le-am ignorat.
Suma tristeților și a bucuriilor, amestecate și transformate dintr-una în alta.
Fiecare eveniment din viață a ciobit din mine sau mi-a pus un moț.
Sunt o colecție de cucuie și indentații, de floricele și arabescuri.
Sunt un puzzle din mine, din tine, din el, din ea, din apa și din munte, din zăpadă și soare, din frică și curaj, din bucurie și lacrimi, din nimicuri și din cumpene de viață.
Îs o corcitură veșnic ”under construction” :-))))))))))))))))))))))))))

Iar lucrurile pe care nu le-am comis se împart în două categorii:
- nu le-am făcut ÎNCĂ 
- nu le-am făcut pentru că au trecut pe lângă mine și nu le-am ”prins” - ăstea s-au dus și nu se mai întorc iar orice părere de rău sau încercare de a găsi similitudini cu situații prezente îs o labă tristă pe care refuz să mi-o fac.


Nu cred în ”rău sau bine”, cred doar în ”așa sau altfel”.
Când îl alegi pe ”așa”, ”altfel” dispare. Cele două nu coexistă, cărarea pe care n-ai apucat nu rămâne acolo întru analiză viitoare și retrospecții, ea dispare în secunda în care ai ales calea cealaltă.
De fapt a doua cărare nici nu există, ea avea potențialul de a fi creată, potențial pe care l-a pierdut odată cu decizia ta de a nu o materializa.


Așa că, uitându-te în urmă, n-ai să vezi intersecții ci un singur drum, ăla pe care-ai apucat-o, drept e că-ți rămân curbele mărturie a faptului că pe-acolo ar fi putut fi o altă variantă. Tentativele de ”întoarcere în timp” nu fac altceva decât să confirme că... în urmă nu e nimic altceva decât ce-a fost deja.
Pfuai, tocmai mi-a picat fisa că-s Transfăgărășeanul... nu puteam fi o autostradă :-)))) deși cred că m-aș fi plictisit enorm.

Și m-am luminat, temporar, gândindu-mă că poate rostul meu pe lume e să-i ating pe alții, așa cum alții m-au atins pe mine.
Că un crâmpei din mine e în fiecare om pe care l-am cunoscut și în fiecare loc pe unde-am umblat.
Că-s o bilă de biliard, și tu ești o bilă de biliard, și el e o bilă de biliard și, când ne ciocnim, ne schimbăm reciproc traiectoria și poate ăsta-i rostul nostru să ne ciobim, să ne șlefuim și să ne redirecționăm reciproc.
Și de-o fi așa (că nu-i exclus să mă răzgândesc mâine) știu câțiva oameni care și-au făcut treaba și cred că și mie mi-a ieșit de câteva ori.

1 Decembrie

"La multi ani Romaniei si tuturor romanilor" - numai asta vad de azi dimineata pe Facebook.
Ca sa ne lamurim stimate urator:
- ti-ai platit impozitele si n-ai facut evaziune fiscala deloc-deloc?
- stii ca si vecinii tai sunt romani si nu i-ai exasperat cu galagia ta deloc-deloc?
- n-ai aruncat niciun fel de gunoi in alta parte decat locurile special amenajate (intra aici si cojile de seminte)?
- ai fost un lord (o lady) in trafic si i-ai respectat pe toti ceilalti soferi neincalcand regulile de circulatie?

Daca n-ai raspuns afirmativ la toate intrebarile, du-te-n ... mea de fariseu ordinar. Esti mai rau decat dobitocii care-si bat nevestele si dup-aia le fac cadou de Craciun un inel cu diamante. SICTIR.

Sapte

Cand prostul clasei ia nota 7, toata familia se bucura, il felicita si-i cumpara bicicleta.
Cand desteptul clasei ia 7, sta la colt o saptamana si toata lumea-i reproseaza ca n-a fost in stare.

De ce?
Pentru ca de la prost n-ai asteptari, prostul nu te poate dezamagi.
Desteptul trebuie sa performeze 100% mereu. Mereu. Iar cand n-o face ajunge sa poarte anatema potentialului neimplinit.
D-aia cred ca se zice ca-s fericiti cei saraci cu duhul, ca simpla, senina si liniara le e viata. Au numai victorii, caci prostul nu sufera infrangeri, el s-a nascut infrant si-n rarele ocazii cand il loveste inteligenta sclipeste ca diamantul in lumina bicisnicei lui victorii, aplaudat de asistenta.

Desteptul, odata confirmat, e impovarat de asteptarile celorlalti si sa-l fereasca pronia de ziua-n care se va relaxa si va calca pe-alaturi. Caci atunci toti laudatorii i se vor intoarce impotriva si-l vor arata cu degetul. Desteptul cade de sus si se loveste rau, prostul n-are de unde cadea, el poate doar sa urce.

D-aia zic vivat mediocritatea, calduta si confortabila atat pentru purtator cat si pentru anturaj.
Desteptilor ce sa le zic?
Fratilor, desteptaciunea e ca mersul pe sarma, frumoasa panorama dar ricanta dezechilibrarea.
Keep up the good work si stati departe de nota 7.

10 greseli capitale

1. sa judeci oamenii dupa chipul si asemanarea ta si sa astepti de la ei ceea ce ai face tu
2. sa spui franc ceea ce crezi sperand ca ceilalti vor intelege si sa te miri cand se supara
3. sa-ti pui nadejdea in oricine altcineva in afara de tine si, bomboana pe coliva, sa crezi ca celorlati le pasa
4. sa faci presupuneri plecand de la premiza ca daca tie ti-e clar, e clar pentru toata lumea si sa te-arunci inainte netulburat in credintele tale
5. sa te opresti din intrebat inainte de a avea raspunsuri certe si sa interpretezi favorabil orice frantura de ceea ce consideri tu raspuns
6. sa-ti faci planuri cand decizia nu-i la tine si sa te superi ca nu ti-au iesit
7. sa-ti imaginezi ca daca tu crezi ca vorbesti clar, mesajul ajunge nealterat la destinatar si sa-ti bazezi deciziile pe asta
8. sa ignori puterea obisnuintei si sa visezi cai-verzi-pe-pereti
9. sa crezi ca daca un lucru bun ti s-a intamplat odata el se va repeta de fiecare data cand e nevoie
10. sa le faci pe toate 9 deodata si dup-aia sa te uiti ca mata-n calendar la rezultat lovita de uimire si sa mai si crezi, timp de 5 minute, ca nu-i vina ta.

Ca sa nu fie vreo confuzie, e vorba despre mine, dar va invit sa verificati pe pielea personala daca am dreptate... ca nu-s Mesia si uneori aberez grav mai ales dupa ce-mi iau leapsa... da' nu ma-nvat minte dracului odata.
Nu, la mine intelepciunea n-a venit cu varsta. La mine a fost ca sa sasi, p-aia cica-i cauta mintea la 40 de ani si daca nu-s acasa, nu mai vine... io oi fi fost pe coclauri ca sigur nu m-a gasit.

O măslină

Am avut o copilărie fericită, n-am a mă plânge de lipsurile de pe vremea răposatului pentru că nu m-au atins decât la nivel de fiță (blugi prespălați, cizme cu ținte etc), în rest nu mi-a lipsit nimic.
Mătușa mea din Elveția îmi trimitea ciocolată și bomboane cam odată pe lună și, cum nu eram lacomă, îmi ajungeau până la următorul colet.
Printre feluritele sortimente erau și niște bomboane din ciocolată neagră, ovale, lucioase si cu alună în mijloc.

Cum ai mei au fost foarte grijulii cu alimentația, prima măslină am primit-o pe la 4 ani (așa de târziu pentru că erau prea sărate pentru un copil) și neștiind ce e, am crezut că-i una dintre acele bomboane.

Ecartul dintre ceea ce așteptam (dulce, crocant și cu miezul neted) și ceea ce am simțit când am strâns măslina între dinți (sărat, moale și cu miezul rugos) m-a făcut să ocolesc, strâmbând din nas, măslinele până la vârsta adultă.
Azi mănânc măsline și-mi plac dar... uneori mintea-mi joacă o festă și, imediat după bag măslina-n gura, am senzația de dulce.

A fost prima lecție de ”set the expectatios” pe care am primit-o și n-am s-o uit veci. 

De-atunci s-au perindat multe ”măsline” prin viața mea, care mai dulci, care mai amare...

Shoe box

Motto: Iadul e pavat cu intenții bune.

Shoe box e o inițiativă prin care niște oameni darnici pun în cutii de pantofi cadouri pentru copiii defavorizați/ instituționalizați.
Pân-aici sună bine... necazul e că dacă e executată fără cap se transformă din ”facere de bine” în ”futere de mumă”.
Iată cum: cel care pregătește cadoul nu știe pentru cine e. E fetiță, e băiețel? Are 3 ani, are14? Și-atunci se merge pe cadouri ”universale”, de cele mai multe ori dulciuri.
N-am nimic împotriva bomboanelor și iubesc ciocolata dar înfundarea brutală a copiilor cu zahăr în preajma sărbătorilor mi se pare iresponsabilă.

Temerarii care se avântă la cadouri de altă natură (jucării, hăinuțe) riscă s-o dea în bară și mai rău.
Să ne gândim că deja copiii ăia-s depersonalizați, tratați ca o grămadă, nu ca indivizi și-atunci cum ar fi ca de Crăciun, când deschid, cu entuziasmul lor de copii, cadourile... fetițele să găsească mașinuțe, baiețeii păpuși și adolescenții botoșei?
Mie mi se pare nașpa de tot, iar mesajul pe care-l transmit heirupismele de ”binefacere” este: oricum noua nu ne pasă de voi, ne pasă de noi.
Noi o să mergem diseară acasă, să hăcuim purcelul de lapte și să ne umplem burdihanul conform datinei de sărbători cu creierul netezit de gândul că am făcut o faptă bună.
Și ei, copiii, o să rămână deziluzionați de cadoul nepotrivit, nedorit și inutil dar prezentat cu mult fast după care o ”să-și bage-n venă glucoză” de la dulciurile proaste dar multe.

Nici nu vreau să iau în discuție faptul că unii cretinoizi gândesc că shoe box e o ocazie bună să se debaraseze de hăinuțele rămase mici odraslelor proprii și de jucăriile uzate.
Să facem o distincție între cadouri și ajutoare.
Cadourile de adresează unor persoane (fie ele chiar mici și oropsite) ajutoarele se adresează instituției care le găzduiește.
Cadourile trebuie să fie obiecte noi, să aducă bucurie și să se potrivească destinatarului.
Ajutoarele... cu multă îngăduință... pot fi lucruri folosite dar în stare bună și neapărat utile.

Așa că, dacă vă arde de shoe box, hai să luăm de la casele de copii o listă cu numele și vârsta fiecăruia și să le pregătim cadouri care să-i bucure pe fiecare dintre ei!

Aaaa, și mai e ceva: lenea. Casele de copii din oraș au parte de toată atenția. Prăpădiților care-au apucat prin locuri uitate de lume... le rămâne să aștepte vreun străin rătăcit și milos că noi nu ne-am mișca cururile până la ei.

P.S. Dacă deranjul vi se pare prea mare există o variantă de mijloc: faceți pachetele separat pentru fetițe și băieței și pe grupe de vârstă... așa vă mai apropiați nițel de target fără prea mare efort... dacă și asta vi se pare complicat... mai bine lipsa.

Milă mi-e de tine...

... dar de mine mi se rupe inima!

Când strămoșii noștri trăitori prin Africa și-au lepădat blana ca fiind nefolositoare și rămânând astfel în pielea goală, ne-au limitat posibilitățile de termoreglare astfel că de dogoare ne putem feri asudând dar de frig ba.

Desigur niște vizionari tribali au decis la un moment dat s-o ia înspre Nord, către tărâmul făgăduinței... Păcat că au dat de clima temperată. ”Termperată” vorba vine... că vara te topești și iarna te congelezi... deși media temperaturilor e decentă (ca să vezi câtă bază poți pune pe statistică).
Așa că singura soluție de supraviețuire peste iarnă a fost belirea altor animale întru îmbrăcarea chelosului om.

Că omu-i o specie stricătoare și invadatoare știm deja. Tăiem păduri, otrăvim aerul cu bășini de vacă argentiniană sau cu fumuri chimice, pe ape plutesc numai articole ”handmade”... bă dar când ne-apucă căința (da, știu, țin la cacofonia asta, e o figură de stil :-P)... nu ne-ntrece nici dracu.

Cum ar fi curentul anti-haină-de-blană... vai săracele animăluțe ucise cu bestialitate.
Dar porcul, puiul, vaca? Aaaa, ălea n-au față de animal de companie... dacă nu-i ”drăguț”... nu mi-e așa de milă.
Cum zici? Aia e o necesitate și blana e o fiță? Care fiță? Mie mi-e frig de mă piș pe mine și-mi curg mucii până-n barbă. Și nu mi-e frig că mă dau simandicoasă... mi-e frig că-n afară de scalp îs cheală (vezi? căciulă nu port... am blana mea și-mi ajunge.).

Să-mi iau o blană eco?
Care ”eco” trăzni-v-ar sfinții?
O blană eco din petrol al cărei proces de producție face atâta poluare că or să moară otrăvite de 10 ori mai multe animale decât intră într-o haină?
Aia eco care durează o iarnă și-apoi arată ca un șobolan ud de trebuie să-ți iei alta?
Aia care ține de cald numai când nu-i frig?
Aia care se electrizează de mă curentez de câte ori ating metal?

Eu port blănuri de animale pentru că strămoșii mei au fost tâmpiți și au venit cu pielea goală în frig.
Și dacă-i musai să-mi îndrept ceva păcate sau să păstrez un echilibru, prefer să nu mănânc industrie decât să port industrie.

Și ca s-o zic p-aia dreaptă: mă visez în fiecare iarnă într-o zonă cu climă caldă, unde pot să umblu-n pielea goală tot anul, unde mâncarea crește-n pom și unde aș putea să trăiesc o viață simplă de vânător-culegător... că mie munca nu-mi place. Na, c-am zis-o!

p.s. Singura soluție ca să-nceapă să-mi placă mie frigul ar fi să îmi crească în fiecare toamnă o blăniță fină, moale și deasă ca a vulpii polare. Faptul că blănița ar ajunge primăvara pe covor și prin așternuturi în formă de cocoloașe... nu m-ar deranja deloc, am pisici, știu cum e.

Tata

Tata ar fi împlinit mâine 87 de ani.
El prea autoritar, eu prea independentă, ne-am ciocnit ca pietrele de moară în mod regulat.
Mama zicea că nu încap două săbii într-o teacă... dar noi ne-am străduit deși cel mai adesea ieșeau scântei.

Artista de mama, care plutea la 15 cm de pământ și pragmaticul tata, care ținea ața balonului cu grijă să nu-i zboare în înaltul cerului, au făcut împreună un echilibru pe care n-am avut minte să-l apreciez decât la vârstă adultă.

Biblioteca alor mei a fost întotdeauna aranjată astfel încât cărțile care erau de nasul meu să se afle la îndemână iar cele nepotrivite vârstei la dracu-n praznic sub tavan (casa din 1927 are tavanul la 4 metri).
Cum am avut darul cățăratului încă de mică, am ajuns să citesc George Sand pe la 9 ani și rămânând profund nedumerită am cerut explicații mamei care la rândul ei a cerut sfatul tatei despre cum trebuia abordată problema.
Tata a ascultat cu atenție relatarea despre frământările mele și dilema mamei care nu știa cum să-mi explice niște chestii ”scandaloase” după care a răspuns sec:
- Îți dai seama că putea să cadă?

Și-uite-așa trăgând concluzia că decât cu oasele rupte, mai bine cu nedumeriri existențiale, a doua zi a apărut o scară spânzurată de raftul de sus.

Febra Iohannis

sau ”În țara orbilor, chioru-i împărat”

Atâta de prost, de veninos, de alunecos și de cocalar e Ponta, încât prin comparație, unii au început să creadă că Iohannis are puteri magice.

N-are.

Iohannis, ajuns la Cotroceni, nu va zice hocus-pocus și ne vom trezi într-o țară civilizată, curată și bogată.

Iohannis președinte, cu Parlament și guvern stângisto-pesedist va fi doar o prezență mai plăcută decât contracandidatul lui, însă la nivel de ”făcut lucruri bine făcute”, e limitat la atribuțiile prezidențiale și îngrădit de marea masă de politicieni ”cu vechime”.

Iohannis nu va fi primarul României ci președintele ei, așa că nu sperați să facă în toată România minunile pe care le-a înfăptuit la Sibiu.

Iohannis președinte, se va pișa contra vântului, stropindu-se pe bocanci, aplaudat de Europa și vânat de căcănarii locali, într-o luptă internă din care jumuliți vom ieși tot noi.

Iohannis președinte e cel mai mic rău, nu cea mai bună soluție.Nu vreau să cobesc dar așa a fost și Băsescu în 2004 și uite ce-a ieșit.

Mi-e scârbă de Ponta și de stilul lui iliescian, mi se pare că m-am teleportat în 1990 (de data asta și fără speranța de mai bine în care credeam sincer la vremea aia). Mi-e groază de modificările la Codul Fiscal și de metodele prin care-și va finanța promisiunile electorale și măsurile populiste.
Mă irită grozav faptul că n-avem bugetul pe 2015 pentru că mi-e clar că ascunde niște capcane și-o să ne umble din nou la buzunare, mai rău decât anul trecut.

Dar hai să nu ne mai facem vânt cu coada, ca calul de bășină, îl votăm pe Iohannis pentru că celălalt e inacceptabil.
Să nu mă înțelegeți greșit, eu îl votez pe Iohannis și vă îndemn să faceți la fel dar atenție la motivație !

Biblia fericirii by me :-)

O biblie universală a fericirii nu există.
Rețeta e foarte personală, lucruri care funcționează la mine, s-ar putea să fie apă de ploaie la tine.
Cele 12 porunci (10 erau cam puține) ale mele sună cam așa:

1. Râzi: de tine, de alții, fă haz de necaz... în orice situație există o latură comică chiar dacă uneori e lejer macabră... adică nu te învinovăți dacă te umflă discret râsul la înmormântare când vezi că i-au intrat văduvei chiloții în cur... ăla tot mort rămâne, tu tot viu și ea tot văduvă, dar măcar n-ajungi acasă c-o depresie și cu apăsarea c-o să-ți vină rândul cândva... oricum mori, nu-i cazul să-ți faci griji dinainte.

2. Cântă: acuma nu-i musai să-ți chinui familia și prietenii lălăind toată ziua, dar cântatul în duș dimineața și în mașină la mine funcționează. Desigur că s-or găsi niște oameni de știință care, după studii îndelungate, să constate că vibrațiile pe care le emiți fac bine la creier sau dimpotrivă te tâmpesc... până una alta... in the jungle, the mighty jungle :-))))))

3. Uită-te 5 minute în zare: asta e un pic tricky în oraș unde orizontul e... în blocul vecin, dar ideea e să-ți ”întinzi” privirea. Eu am început să fac asta în scop terapeutic când am băgat de seamă că mă lasă vederea de la statul cu ochii în monitor și abia ulterior i-am găsit ”latura filozofică”

4. Joacă-te: cu copii, cu animalele de companie, cu... ce vrei, important e să nu stârnești prea tare latura competitivă, că atunci trece din ”fun” în ”munca de a câștiga”, plus că riști să adaugi frustrarea de a fi pierdut.

5. Când ai mai multă treabă și toată lumea trage te tine, prefă-te că ai o treabă urgentă, ieși 5 minute în curte, întinde-te pisicește până-ți troznesc oasele și bucură-te de ce-i afară: dacă-i soare, bucură-te de lumină, dacă-i ploaie sau frig bucură-te că ai unde să intri la adăpost. În 5 minute nu moare nimeni și dacă chiar moare... cel mai probabil alea 5 minute nu-l ajutau cu nimic.

6. Dă un telefon dezinteresat unei persoane dragi: dac-o găsești necăjită consoleaz-o, dac-o găsești bine dispusă bucură-te împreună cu ea, dacă e grăbită salut-o și sună pe altcineva. E foarte important să nu ceri nimic, nici măcar vreun sfat profesional. La fel de important e să n-o lungești prea tare ca să fie plăcerea reciprocă.

7. Fă un străin să râdă, nu-ți fie teamă să te maimuțărești. Vânzătoarea murată de la chioșc, acritura de la call center, administratorul de bloc, vecinii sunt ”subiecți” buni și la îndemână. Eu am o satisfacție nebună când reușesc să storc un zâmbet de la o persoană notoriu ciufută.

8. Fă în așa fel încât să nu te poți lua prea în serios. O să fac o paranteză: îmi aduc aminte de un mare prezentator de știri de la CNN (îmi scapă numele) care a zis că-i era foarte greu să nu se lase influențat negativ de nenorocirile pe care era nevoit să le prezinte și soluția a fost să stea în spatele pupitrului în chiloți cu Micky Mouse și papuci de casă. Adică omul era îmbrăcat: cămașă, cravată, sacou și prezenta cu maximă seriozitate știri... și pe sub ”tejghea”...chiloți cu desene animate și papuci. Eh, clar, nu toată lumea are un job în care poate să-și permită astfel de extravaganțe vestimentare dar... chiloții cu Mickey Mouse funcționează și dacă nu-s la vedere, important e să știi tu că-i ai.
E complicat să crezi că toate nenorocirile pământului se abat asupra ta și te persecută soarta când ai pe sub blugi o girafă care scoate capul din curul tău și pe șosete doi șoricei care fac sex.

9. Pune un buffer între job și casă, în ambele sensuri. La mine funcționează mersul cu mașina, radio, lălăială, niște dumnezei adresați cu zâmbetul pe buze colegilor de trafic. Mă ajută să ”năpârlesc” lenea când mă duc spre service, respectiv să mă scutur de încordare când merg spre casă. Cel mai prost, din punctul ăsta de vedere, mi-a mers când lucram la 2 pași de casă și cădeam din pat direct în scaunul de la birou și cel mai bine când aveam vreo 40 km de navetă pe-un drum relativ pustiu - aveam o oră pe zi numai a mea, a mea, a mea :-)

10. Fă-ți zilnic un moft: înghețată, ciocolată, 1 kil de caju pe nerăsuflate, stat cu cracii-n sus pe 3 perne, shopping (nu trebuie să rupi mall-ul, ajunge un căcățiș care te amuză), o sticlă de șampanie fără motiv de sărbătoare, o bere în oraș, un film vechi pe care-l știi pe dinafară, un CD cu muzică din tinerețe... alegi după cum ai timp.

11. Învață în fiecare zi ceva nou: nu trebuie să fie neapărat o mare descoperire științifică și nici să-ți schimbe viața iluminându-te, e genul ăla de informație cu care te duci acasă și zici ”băi, pun pariu că p-asta n-o știai...”.

12. Felicită-te la fiecare sfârșit de zi, pentru ce-ai făcut minunat sau pentru prostiile pe care ai reușit să le eviți. E imposibil să treacă ziua și să n-ai o chestie bună în palmares... măcar că era să calci într-un rahat de câine dar l-ai văzut la timp și l-ai ocolit.

Fiecare dintre activitățile de mai sus durează cam 5 minute și în plus unele se suprapun peste activitățile cotidiene așa că n-au un timp al lor pe care trebuie să-l scot de undeva din ziua mea prea ocupată.

Astea funcționează la mine, fiecare să-și facă lista lui :-)
Enjoy the weekend si BUHUHU că doar e Halloween.

Ce poți face în 40 de minute

Am aflat astăzi, dintr-o întâmplare și cu stupoare, câte poți face în 40 de minute - postarea asta or s-o înțeleagă piteștenii... pentru restul lumii nu-i relevantă.

Am plecat din service, nici nu ieșisem bine pe poartă că m-a sunat un prieten și am fost nevoită să mă uit la ceas căci vroia un favor care trebuia îndeplinit până la o anumită oră, era 10.00.
Am ajuns la Muntenia, m-am învârtit după loc de parcare, am găsit, am plătit.
Am traversat piața printre Trivale și Fortuna, am ajuns la bancă.
Am stat la coadă, în față era doar un cetățean care s-a mișcat repede, am ajuns la ghișeu, am depus niște bani, am stat un pic de bâză cu domnișoara de acolo - că plouă, că e frig, că mama ei de iarnă ce repede a venit.
M-am întors la Muntenia, am luat mașina și am plecat la RAR (vis-a-vis de Carrefour) prin oraș, recunosc că s-au aliniat astrele și toate semafoarele erau verzi :-).
Era radar la Vamă, m-au ratat :-P
Am ajuns, am parcat, am urcat la et.1, am așteptat să-mi calculeze suma de plată.
Am coborât, am așteptat să-și termine doamna de la ghișeu convorbirea telefonică personala ”vaaai, felicitări, să vă trăiască, un copil e întotdeauna o binecuvântare... bla-bla, la-la”.
Am plătit, am urcat să duc copia verde, am stat să mai facă încă o copie xerox, s-a blocat hârtia de 3 ori... Am stabilit termenul pentru audit, ne-am salutat, am plecat.
Mă blocase o domnișorică, s-a uitat la mine senin ”N-aveți loc?”, i-am răspuns ”Io nu... dar dacă vrei te las să încerci”... s-a strâmbat toată și a mutat mașina care era aproape proptită-n fundul mașinii mele... dac-aveam o coajă de Logan aș fi încercat să ies numai ca s-aud cum face POC.
Am luat-o pe centură înapoi.
La giratoriul de la Bascov m-am uitat la ceas, trebuia să fac o plată on-line înainte de ora 12.00 (și credeam că e pe-aproape)... surpriză: 10.36.
Am crezut că mi-a stat ceasul sau că a rămas cumva cu o oră în urmă, m-am uitat la ceasul de mână... 10.37.
Twilight  fucking zone sau călătorie în timp?
La 10.40 intram în service.
Mi-am verificat ora de plecare pe camerele video, plecasem la 9.58.