La luna

Aaaa, la luna, la luna... 

În general mă amuz pe seama generalizărilor presupuse de încadrarea întregii populații a globului în 12 semne zodiacale și consider faptul că în jurul meu se adună în mod predominant persoane născute în anumite luni ale anului doar o coincidență... dar cu Luna, bag de seamă, e o treabă serioasă.

De fiecare dată când ajung acasă ruptă de oboseală din pricină c-am cutreierat coclauri, m-am dedat la chefuri pân-la ziuă ori am hălăduit sute de kilometri fără țintă și mă las fără vlagă pe canapea... pe geamul livingului rânjește la mine o lună cât ligheanul.

Stăteam ieri seară și făceam un bilanț, stârnit cumva și de replica omului meu ”bă, dar când te-apucă... nici dracu nu te domolește!” (spusă sub clar de lună), din care mi-a rezultat că mă găsesc să fac chestii cu consum mare de energie numai pe lună plină. Atunci mut mobila, atunci îmi arde de dansat pe mese, atunci m-apucă de ducă. Am verificat data pozelor de la câteva ”acțiuni” și toate, dar absolut toate, heirupismele mele îs pe lună plină.

În aceeași perioadă dorm cu 2-3 ore mai puțin pe noapte, am o toleranță mai mare la alcool și mănânc mai puțin decât de obicei.

Și nu, nu ies în curte să hăulesc, nu-mi crește blană și nu mușc...

Acum c-am descoperit ”apa caldă” stau și mă gândesc ce să fac cu ea... și singura aplicație practică mi se pare aceea de a nu programa în avans mari ”vitejii” în alte intervale de timp pentru că există riscul să mi se fâsâie entuziasmul.

La voi cum e treaba asta cu luna? Ați băgat de seamă ceva modificări comportamentale?

Pe cai mari

Primăvara asta se dovedește a fi bogată și suprinzătoare :-)

Prietenul nostru Vlad, are două feluri de idei: foarte bune și foarte proaste, care se succed într-un ritm previzibil de 1 la 1.

Aia bună i-a venit pe 1 mai, seara, când a dat un  SMS invitându-ne la centrul de echitație de la Moșoaia.

Un google scurt ne-a arătat niște cai andaluzi, o rasă ”exotică” pe la noi, așa că am acceptat.

Eu am mai mers pe cal (n-am zis ”călărit” că aia e deja altceva): odată în Tunisia pe un armăsar care-a rupt-o la galop de nu mai știam de ce să ma țin, îl chema Moussa și dădea continuu din picioare, neastâmpărat și fornăitor. Odată sau de două ori pe Stela a domnului Cheșculescu, o iapă confortabilă ca o canapea de puteai să tragi și-un pui de somn în spinarea ei. Și prin 2006 pe Tarzan, cal de circ scos la pensie, care n-avea nevoie de dârlogi pentru că înțelegea comenzi vocale dar simțea nevoia să facă din când în când o plecăciune așa că dacă nu te țineai bine riscai să vii în cap.

De obicei evit să merg în locuri unde animalele sunt puse ”în slujba omului” (circ, grădină zoologică, centre de echitație) pentru că mă enervează cumplit să văd vietățile tratate ca obiecte și-mi stric tot cheful, ba chiar uneori mă iau la harță cu îngrijitorii.

Așa că am ajuns la Moșoaia cu o sprânceană deja ridicată și dispoziție de soacră-acră, gata să contorizez orice abatere de la ceea ce consider eu un tratament adecvat pentru animale.

Apoi dragilor, surpriză mai mare n-am mai avut demult.

Curtea e curată ca-n palmă, manejul proaspăt greblat, zici c-ai nimerit într-un decor de film.

Instructorii și îngrijitorul sunt politicoși și amabili, n-au țâfna și superioritatea pe care îndeobște o arată profesioniștii novicilor.

Eh, dar grajdurile m-au dat pe spate. În boxe, curat lună, nici o balegă, nici grăunțe pe jos, nici bale pe gratiile ușilor. Poți să pui mâna pe orice că nu te murdărești. Cine zice depreciativ ”e ca-n grajd” n-a fost la Moșoaia... știu case de om mai îngălate. N-am făcut poze înăuntru pentru că a fost o zi destul de întunecoasă și ar fi trebuit să folosim blițul care, cu siguranță i-ar fi deranjat pe locatari.

Iar caii... impunători prin talie și atitudine, lucioși, sătui și prietenoși, nu doar că se lasă mângâiați pe bot dar se și freacă pisicește de mână, ba unul dintre ei, Anis cel blond, e gelos și dacă nu-i băgat în seamă începe să lovească-n ușă cu copitele și trage de ivăr cu botul.

Totuși, abia când l-au scos pe Rick din boxă și m-am văzut lângă el, mi-am dat seama cât e de mare, l-a călărit Vlad, pentru fete au adus-o pe Wanda - soția lui Rick - la fel de mare și de lucios-neagră dar parcă un pic mai ”îngustă” în spinare.

Wanda cea mândră

La pas, măreția asta de cal andaluz e foarte confortabil, are un pas egal și nu prea legănat... dar când pleacă la trap îți dai seama că ai de învățat... ceea ce mi-am propus să fac deși nu-i așa de simplu cum pare.

O jumătate de oră trece foarte repede, regretabil de repede aș zice dacă n-aș avea febră musculară și-n suflet. 

Veseli și obosiți am plecat spre oraș dar pe drum ne-a lovit ”blestemul ideii lui Vlad” care a propus, întru beri și mici, o crâșmă din centru... înăuntru era frig și cam pustiu, de mâncare nimic... de ne venea să strigăm la poarta unui prieten care stă peste drum sa-l întrebăm dacă nu i-a mai rămas ceva prin oale... până la urmă ne-am amăgit cu două cutii de alune.
Categoric o să recidivăm, eu una nu mă las până când n-am să merit tot ce au caii ăștia de oferit.

Darurile primăverii 2015

Nu-s cum s-ar putea crede ghioceii, căldura sau albinuțele.

Primăvara asta am primit cadou niște muzică și un dans.

Juan Luis Guerra - necunoscut pe la noi, e eroul național al Republicii Dominicane. Melodiile lui sunt ca un ardei iute-n dos, dacă nu ești mort, e imposibil să nu-ți plece picioarele pe ritm. Uite o mostră, restul mai gugăliți voi (Que llueva cafe, Niagara in bicicleta, Burbujas de amor, Frio, frio):

Juan Luis Guerra - A pedir su mano

Vincent Delerm - nici că puteam începe mai bine săptămâna, periam facebook-ul și am dat click pe linkul postat de-o prietenă cu gusturi bune și eclectice la muzici... de pe la 7 (si e deja 10.30) nu fac altceva decât să-l ascult pe omulețul ăsta genial. Luați și voi:

Vincent Delerm - Live Deezer

Al treilea cadou de primăvara e tangoul. Am susținut mereu că tangoul e contraintuitiv. 

În timp ce toate celelalte dansuri au cumva un fir logic și atâta timp cât știi pasul de bază și ai un partener care conduce (dap, e una dintre puținele activități la care-i musai să conducă masculul - oricât ai fi de feministă, asta e tarlaua lor inevitabil) e destul de probabil să-ți iasă... 

Tangoul e altă mâncare de pește, dacă nu știi pașii (și nu-s nici puțini, nici la ”mintea găinii”) te duci învârtindu-te... la propriu. Eeee, dar și când ai învățat o leacă (”genunchiul broaștei” e suficient cât să te prindă definitiv)... soroooo, are dansul ăsta o dinamică și niște ruperi de ritm... e ca și cum ar dansa Furtuna cu Uraganul. 

De reținut că a-l vedea și a-l dansa sunt două lucruri foarte diferite, după cum am putut constata pe pielea mea:

Basic tango demo

Ouțe de fier, minte ioc :-)

Cam ăsta ar fi rezumatul aventurii în care am angrenat doi prieteni, drept e că nici ei n-au avut mai multă minte de s-au pus să-mi facă voia.

Dar să vă povestesc de la capăt: auzind eu joi (19 martie) că sâmbătă (28 martie), în cadrul Dance Masters de la București, va fi și o competiție de vals vienez pentru amatori, mi-am zis că n-ar fi o idee rea să particip împreună cu finul meu, că și-așa am mai mișcat din picioare pe ritm de vals și nu numai, în plus avem și-o tendință către dat în spectacol și maimuțăreală.

Vineri (20 martie) l-am sunat pe Florian și l-am întrebat dacă se bagă. Cum și el mușcă momeala la provocări d-astea, a zis DA. 

L-am sunat pe Fredy să-i comunic vestea... și s-a lăsat o oarecare liniște în telefon, urmată de ”băi, ești nebun?”... ”ăăă, da...” - am zis eu cu jumătate de gură (nu că n-aș fi fost convinsă că e semn de nebunie dar nu m-așteptam să mi-o servească așa sec).

Rumengând-o peste weekend, luni, ideea nu mai părea așa strălucită, dar apucasem să scot porumbelul din gură. În plus se cereau pantofi speciali de dans (cu talpa din piele întoarsă) ca să nu se zgârie parchetul și aveam să constat că nu-s ieftini deeeloc. 

Marți, la antrenament, am dat câțiva pași de vals... uimitor cât e de simplu să dansezi cu un profesionist, te ghidează din mâini, din poziția corpului, te aduce unde vrea fără să te prinzi c-ai fost ”manipulat”... și d-aia începi să crezi că nu ești chiar tufă.

Joi a venit Florian la Pitești, am mers la sală și... ne-a pierit cheful de râs. Mama lor de pași dacă se legau ei în vreun fel. Singurul avantaj, nu chiar de neglijat, e că suntem muzicali amândoi și ”stăm pe ritm” oricând și din orice poziție... că altfel, vai mama noastră.

Fredy a stat cu ochii pe noi tot antrenamentul, corectând corectând nenumăratele nemernicii pe care le comiteam. Cum sala era plină și restul lumii se plictisise de atâta vals, a schimbat muzica și ne-am trezit cu un merengue... ocazie bună să ne mai destindem că ne-apucase panica. 

N-ai să vezi... când ne distram mai bine, m-am simțit bătută pe umăr:

- Voi, vals!

- Păăăi... asta-i altă muzică

- Și ce dacă? VALS!!!

Nah, am avut ocazia (că tot susțineam io că dacă simți ritmul poți dansa orice pas pe orice muzică) să dansez vals vienez pe merengue, rumba și ce-o mai fi cântat pe-acolo că nici nu-mi mai amintesc.

Filmările din seara aia sunt... de poveste... poveste de groază, desigur.

La final Fredy ne-a văzut că eram în găleata cu moralul, așa că ne-a scos la bere. Prima a intrat mai cu noduri, dup-aia am găsit pe fundul sticlelor suficient curaj cât să mergem înainte, ba chiar am și dat câțiva pași de vals prin Bistro 27, noroc că nu era lume multă și nici prea treji nu păreau.

Vineri am încleștat din dinți și am decis că-i ori la bal, ori la spital așa că l-am rugat pe Fredy să ne mai ia la o tură de școlire. A acceptat. Nu știu dacă l-a amuzat tupeul nostru fantastic ori s-a temut că ne facem de minune... sau amândouă.

Vineri seara nici foame nu ne-a fost, n-am mâncat, n-am băut, numai am dansat prin casă de ne-a ieșit pe nas valsul. Pașii se legau, har Domnului, restul... tabula rasa, poziția numai când ne-aduceam aminte iar de ”deschis compasul” nici nu se punea problema în living... nu e loc. Apropos de asta: când am văzut cât de mare e ringul de dans de la Polivalentă, ne-au trecut toate căldurile, mânci o pită dintr-un cap în altul.

Iată-ne, deci, sâmbătă seara, numărând în gând mașinile din parcare și încercând să înțelegem câtă lume e în sala ca să n-avem un șoc când dăm cu ochii de ei.
Foarte cald, multă lumină, sclipici, pene, culori, fuste înfoiate, muzică, m-am simțit ca și cum aș fi întrat într-un caleidoscop pe care un drac de copil îl învârtea cam iute. L-am văzut și pe Florian că nu-i în apele lui, deja nu mai aveam certitudinea c-o să iasă bine.
Când vezi elita dansatorilor învârtindu-se cu o viteză amețitoare și cu o siguranță aproape mașinistă, te cam prinzi că ești la genunchiul broaștei și asta nu ajută.

Programul se dăduse peste cap, teoretic trebuia să avem rundă de încălzire (mai bine că n-am avut, măcar nu i-am văzut pe ceilalți concurenți de la ”amatori” cât de mult au evoluat față de anul trecut) și să intrăm pe ring la 19.30.
Am intrat pe la 9 și ceva, hotărâți să dansăm și să ne distrăm ca la un chef, că de-acum era destul limpede că ne-alegem numai cu amuzamentul.
Nu știu cum am dansat, am fost cumva pe pilot automat și cu filmul rupt dar ne-om vedea în seara asta la televizor.

Multțumesc Florian Agafiu că ai acceptat provocarea.
Multumesc Fredy Schieb pentru răbdare, încurajări și profesionalism... și greul abia începe... că anul viitor... eheeeee :-)

Călătoria neuronului...

Când am o zi ca cea de azi, simt nevoia să mă scot din priză, să-mi dau un shut down.
Intoxicația alcoolică la primele ore ale dimineții nu e o opțiune, dormitul nici atât... ce să fac?
Călătoresc în timp înapoi.
Las neuronul să se plimbe prin copilărie, îl trimit în vremurile în care făceam atâtea prostii că ai mei renunțaseră să le contorizeze, păcat că ”Amintiri din copilărie” s-a scris deja că aveam material pentru 3 volume.
Mă bucur că am avut oportunitatea (sic) să le comit și-mi pare rău pentru copiii din ziua de azi, monitorizați de părinți în fiecare clipă și cu opțiunile reduse la minimum.
Evit să nominalizez coparticipanții la trăznăi, unii dintre ei au, la rândul lor, copii și principiul ”nu-i da idei” e sfânt.

Pe vremea când scările de bloc nu aveau interfon, una dintre năzbâtiile cele mai savuroase era să legi clanțele ușilor de la două apartamente aflate față în față cu o sârmă zdravănă (cu vreo 50 cm mai lungă decât distanța) și apoi să suni la ambele uși. Dumnezeii pe care ambii locatari ni-i adresau frustrați de neputința de a deschide ușile făceau toți banii. În plus pericolul să te prindă era practic nul, ei fiind sechestrați în propriile lor apartamente.

Mai riscant dar la fel de gustat era clasicul căcat împachetat în hârtie de ziar și incendiat pe preșul de la ușă, pe care invariabil toți au încercat să-l stingă turtindu-l cu talpa papucului și împrăștiind conținutul peste tot.

Dacia descălțată de roți și lăsată în echilibru precar pe 4 sticle de lapte, precum și Lăstunul urcat, cu mare efort,  pe masa de ping-pong, au fost la vremea lor isprăvi despre care s-a vorbit îndelung dar pentru care n-a fost nimeni pedepsit deoarece nu ne-au prins.

O distracție sezonieră, limitată la perioada deniilor când aglomerația din biserică permitea prinderea fustelor între ele cu ace de siguranță, era să stai la ușă spre sfârșitul slujbei și să savurezi învălmășeala pricinuita de tentativa de ”evadare” a babelor unite între ele la nivelul tivului și care uitau brusc de cele sfinte înjurând ca la ușa cortului.

Bomba realizată din praf de artificii și ”detonată” (după multe observații empirice și calcule matematice) drept între cracii dirigintelui devenit brusc campion la sârbă a rămas în analele unui fost liceu de fete și mi-a adus prima notă scăzută la purtare.
O simpla ”greșeală” de ortografie în teza de istorie, în care am scris de sus până jos ”i-o bagi” mi-a adus o notă de 2 și pentru că am contestat decizia și am susținut că trebuie analizat conținutul istoric și nu gramatica, mi-am căpătat a doua notă scăzută la purtare. Pentru asta chiar nu mă simt vinovată, i se dusese buhul respectivului profesor că n-are răbdare să corecteze tezele și dă notă după cât de multe pagini ai scris, io am vrut doar să verific... al dracului ghiuj taman pe-a mea s-a găsit s-o citească.

”Letopisețul de când s-a bulit fata popii”, o ”poezioară” de 400 de catrene care mai de care mai pornografice (scrisă pe o foaie A3, în caligrafie bizantină) și din care încă-mi mai aduc aminte câteva strofe, ne-a dăruit, mie și celor doi colegi parteneri, a treia notă scăzută la purtare dar și o oarecare faimă. Și nu, oricât îs io de slobodă la gură, n-am să pun aici vreo mostră din Letopiseț... dacă nu-s recitate cu emfază, n-au haz.

N-am să uit năduful din vocea tatei care, văzând vreun profesor cum se apropie de poarta noastră, zicea ”iar a făcut asta vreo nesărată”. Majoritatea rămâneau nepedepsite, pentru că ai mei cu greu își stăpâneau râsul când auzeau despre ce-i vorba și erau de părere că dacă ”făcătura” e amuzantă și nu prezintă pericol nu merită pedepsită doar de dragul conformării la normele sociale.

Cu totul altfel stătea treaba cu ”ruleta rusească”... dacă stau și-mi număr ”viețile” ca pisica, îmi rezultă că-s ”pe credit” de ceva vreme.
Concursul ”cine trece strada mai aproape de botul mașinii” care presupunea statul în boscheți până când mașina vizată era suficient de aproape și tâșnitul ca din pușcă prin fața ei întru spaima șoferului și adrenalina proprie s-a terminat și bine și prost în același timp când i-am făcut din greșeală figura propriului meu tată, care după ce a pus frână și m-a evitat ”la mustață” m-a fugărit preț de 3 străzi și când m-a prins mi-a dat primele (și ultimele) două palme din viața mea de mi-au sunat creierii-n cap.
Mersul cu bicicleta c-o mână pe ghidon și una pe camion, săritul în cap de pe baraj, tentativele de zbor cu deltaplanul home-made, precum și haiducitul prin țară vreo două săptămâni s-au lăsat cu ”arest la domiciliu” pe perioade mai scurte sau mai lungi, proporționale cu spaima trăită de ai mei.

Blestemul mamei mele către mine a fost ”să-ți dea Dumnezeu un copil ca tine ca să vezi cum e”... d-aia n-am.

58 de parapante

Bionic, o parapantă pe care demult o visez în muzeu... și n-am de unde s-o iau :-(

Cine n-a visat măcar odată în copilărie că zboară poate să nu citească mai departe, pentru ei nu-i interesant.

Muzeul Parapantei aka sa scuturam presu'

Ceata lui Pițigoi

Știu din experiența anilor trecuți că scuturatul a 58 de parapante în doi e o treabă de ”să-l fuți” așa că anul acesta mi-am cooptat prietenii să dea o mână de ajutor.
Le mulțumesc că s-au înființat în număr mai mare decât cei care confirmaseră pe facebook și că au muncit cu drag și spor.

The right side of the road...

... așa numește Jeremy Clarkson mersul cu mașina pe partea stângă a drumului... dar să vă povestesc de la început...
Ajunși pe aeroportul din Larnaca, am fost preluați de un microbuz și duși la sediul firmei de închirieri. Făcusem rezervare pentru cea mai ieftină mașină cu gândul că oricum n-o să ne apucăm de raliuri pe-acolo și știu alte 100 de chestii mai interesante pe care să-mi cheltui banii, da-n veci nu m-aș fi gândit că o să am parte de un Nissan Pixo cu motorul cât cana mea de cafea și cu cutie automată.

Bagaje

Există trei feluri de bagaje: ”n-am nimic în plus”, ”nu-mi lipsește nimic” și ”aiuristic”.

Pestele, algele si petrolul

Governor's Beach, intre Limassol si Larnaca e o plaja blue-flag invadata brutal de alge.

Cyprus my love

Cipru e o bucata de creta (creta de scris pe tabla, nu Creta grecilor) aruncata in apa intre Turcia si Liban fix la mijlocul distantei dintre ele.
E o tara alba, albe-s dealurile din care iese un vin sec si gros, albe-s stancile ce inconjoara plajele, alb e drumul pietruit, ajungi sa te doara ochii.

Systema Spetsnaz - din putinul pe care il stiu

...si de lene sa scriu postari lungi pe feisbuc.

Systema nu e despre cafteala, ci despre evitarea caftelii atunci cand acest lucru e posibil (stiu ca s-a mai spus asta de-o mie de ori dar in acest caz nici macar nu exista o "postura defensiva" prin care sa-l alertezi pe cel din fata ta ca esti pregatit si astfel sa-l indemni la atac).

Toma

Cum "Care Toma?" ?

Daca nu stii cine-i Toma Coconea dar stii c-a avut Antonia un ochi vanat, atunci nu citi mai departe, nu e pentru tine.

Locuri pe care nu le stii dar ar merita sa le afli

Nu știu dacă să încep povestea de-acum 3 luni când un client de la service mi-a inflamat imaginația povestindu-mi despre un poligon de tir sau să trec direct la uimirea provocată de ceea ce am găsit la câțiva km de Pitești, în Smeura.

Din goana mașinii n-ai bănui ca treci pe lângă un colț de rai, o banală poartă de fier si o alee pietruită îți fac introducerea în Țara Minunilor.

În partea dreaptă, ascuns în frunziș e restaurantul Papa Bun si locul unde îți reglezi linia de tir: ”Hai dracului noroc !”... fiți deștepți și găinăriți pe careva să vă transporte până acolo altfel veți ramâne ”dereglați”.

Carti, alcool si sezlong

Asta am gasit in pivnita casei parintesti.

Cartile copilariei, pe care le-am citit, recitit, imprumutat, recuperat si-n final uitat. Carti pe care mi-am propus sa le citesc dar nu le-a venit randul niciodata. Carti nepotrivite pe care parintii mei le puneau pe rafturile de sus ca sa n-ajung la ele si la care mai abitir ravneam citindu-le pe ascuns sub plapuma la lumina unei lanterne chioare si neintelegand nimic.

Ar trebui sa fiu trist...

si nu-s.

E frig, ploua, e marti (zi nemernica... nu-i inceput, nici mijloc si nici sfarsit de saptamana, un fel-de-n-ar-mai-fi intermediar, ieri fu luni si maine-i miercuri, so what?) plus ca ianuarie e luna in care toata lumea sufera de sindromul buzunarului gol (in frunte cu mine care am niste mii de lei datorii scadente la sfarsitul lunii). 

Ar trebui sa intru in depresie da' nu-mi vine... n-am chef.

Asa c-am dezgropat cateva cantecele care-ntotdeauna ma fac sa zambesc:

Slackline

Vine Moș Crăciun... deoarece mintea-mi rămase muuuult în urma vârstei pare oarecumva logic sa vreau... o jucărie nouă.

Am trecut de faza cu elicoptere telecomandate, masinuțe date de toți pereții, Wii și alte minuni ale tehnicii iar telefoanele, fie ele cât de smart, nu m-au amuzat niciodată... aveam o dilemă...