Pe cai mari

Primăvara asta se dovedește a fi bogată și suprinzătoare :-)

Prietenul nostru Vlad, are două feluri de idei: foarte bune și foarte proaste, care se succed într-un ritm previzibil de 1 la 1.

Aia bună i-a venit pe 1 mai, seara, când a dat un  SMS invitându-ne la centrul de echitație de la Moșoaia.

Un google scurt ne-a arătat niște cai andaluzi, o rasă ”exotică” pe la noi, așa că am acceptat.

Eu am mai mers pe cal (n-am zis ”călărit” că aia e deja altceva): odată în Tunisia pe un armăsar care-a rupt-o la galop de nu mai știam de ce să ma țin, îl chema Moussa și dădea continuu din picioare, neastâmpărat și fornăitor. Odată sau de două ori pe Stela a domnului Cheșculescu, o iapă confortabilă ca o canapea de puteai să tragi și-un pui de somn în spinarea ei. Și prin 2006 pe Tarzan, cal de circ scos la pensie, care n-avea nevoie de dârlogi pentru că înțelegea comenzi vocale dar simțea nevoia să facă din când în când o plecăciune așa că dacă nu te țineai bine riscai să vii în cap.

De obicei evit să merg în locuri unde animalele sunt puse ”în slujba omului” (circ, grădină zoologică, centre de echitație) pentru că mă enervează cumplit să văd vietățile tratate ca obiecte și-mi stric tot cheful, ba chiar uneori mă iau la harță cu îngrijitorii.

Așa că am ajuns la Moșoaia cu o sprânceană deja ridicată și dispoziție de soacră-acră, gata să contorizez orice abatere de la ceea ce consider eu un tratament adecvat pentru animale.

Apoi dragilor, surpriză mai mare n-am mai avut demult.

Curtea e curată ca-n palmă, manejul proaspăt greblat, zici c-ai nimerit într-un decor de film.

Instructorii și îngrijitorul sunt politicoși și amabili, n-au țâfna și superioritatea pe care îndeobște o arată profesioniștii novicilor.

Eh, dar grajdurile m-au dat pe spate. În boxe, curat lună, nici o balegă, nici grăunțe pe jos, nici bale pe gratiile ușilor. Poți să pui mâna pe orice că nu te murdărești. Cine zice depreciativ ”e ca-n grajd” n-a fost la Moșoaia... știu case de om mai îngălate. N-am făcut poze înăuntru pentru că a fost o zi destul de întunecoasă și ar fi trebuit să folosim blițul care, cu siguranță i-ar fi deranjat pe locatari.

Iar caii... impunători prin talie și atitudine, lucioși, sătui și prietenoși, nu doar că se lasă mângâiați pe bot dar se și freacă pisicește de mână, ba unul dintre ei, Anis cel blond, e gelos și dacă nu-i băgat în seamă începe să lovească-n ușă cu copitele și trage de ivăr cu botul.

Totuși, abia când l-au scos pe Rick din boxă și m-am văzut lângă el, mi-am dat seama cât e de mare, l-a călărit Vlad, pentru fete au adus-o pe Wanda - soția lui Rick - la fel de mare și de lucios-neagră dar parcă un pic mai ”îngustă” în spinare.

Wanda cea mândră

La pas, măreția asta de cal andaluz e foarte confortabil, are un pas egal și nu prea legănat... dar când pleacă la trap îți dai seama că ai de învățat... ceea ce mi-am propus să fac deși nu-i așa de simplu cum pare.

O jumătate de oră trece foarte repede, regretabil de repede aș zice dacă n-aș avea febră musculară și-n suflet. 

Veseli și obosiți am plecat spre oraș dar pe drum ne-a lovit ”blestemul ideii lui Vlad” care a propus, întru beri și mici, o crâșmă din centru... înăuntru era frig și cam pustiu, de mâncare nimic... de ne venea să strigăm la poarta unui prieten care stă peste drum sa-l întrebăm dacă nu i-a mai rămas ceva prin oale... până la urmă ne-am amăgit cu două cutii de alune.
Categoric o să recidivăm, eu una nu mă las până când n-am să merit tot ce au caii ăștia de oferit.