Nu știu dacă să încep povestea de-acum 3 luni când un client de la service mi-a inflamat imaginația povestindu-mi despre un poligon de tir sau să trec direct la uimirea provocată de ceea ce am găsit la câțiva km de Pitești, în Smeura.
Din goana mașinii n-ai bănui ca treci pe lângă un colț de rai, o banală poartă de fier si o alee pietruită îți fac introducerea în Țara Minunilor.
În partea dreaptă, ascuns în frunziș e restaurantul Papa Bun si locul unde îți reglezi linia de tir: ”Hai dracului noroc !”... fiți deștepți și găinăriți pe careva să vă transporte până acolo altfel veți ramâne ”dereglați”.
Urmează un pahar de vorbă, că doar nu ne grăbim nicăieri și înscrierea in registrul poligonului.
Între timp poți face un sumar inventar al gospodăriei: cabana din bușteni, cele trei lacuri în care se zvârcolesc pești de toate mărimile, masa lungă de lemn cu bancuțe, trei câini leneși și mangâioși, frigiderul plin cu de toate, dozatorul de bere toate par a tânji după gloată veselă și pusă pe chef. Peretele de cățărat îl ochisem deja de la sosire, mai e pe-acolo și-o tiroliană... ce să mai lungim vorba: material de weekend cât vrei.
Mergem la locul de tragere și dintr-o servietă se ițesc vreo 3 pistoale, niște cârlige de pescuit, muniție și o cutie cu râme :-)
Mi-a făcut cu ochiul un revolver scos parcă din filmele cu cowboy, calibru mic, recul mic, țeavă lungă, instructor bun, nu m-am făcut chiar de râs ba chiar mi-am luat-o-n cap.
La următoarea rundă m-am aruncat la ceva mai modern, un Walther, unchiul lui Carpați... una n-am dat în țintă :-) da-n schimb am surzit temporar, oricum îi promit io solemn lu nenea Walther că ne mai întâlnim și-i vin de hac până la urmă.
Au urmat talerele, plecasem de-acasă setată pe eșec, căci mi se părea imposibil să nimeresc o ”scrumieră” mică-mică, care zboară iute c-un ”pușcoci” nu cu mult mai scund decât mine. Noroc cu răbdarea domnului Sima care m-a dăscălit până am reușit să iau un taler... moment în care am decis să mă retrag in glorie dar mi-am promis solemn să exersez fără spectatori până când n-o să mă mai simt a cincea roată de la căruță printre oamenii ăia care nimeresc 5 din 5, trag la două deodată si nimeresc până și talerul aruncat cu mâna în dungă.
O cafea și-un suc de soc făcut în casă pentru șoferi și o bere aburindă pentru pasageri asezonate cu povești despre oaia haiducească, despre saramura de plătică și ciorba de mistreț, care te fac să-ți pară rău că mai ai treabă și nu poți rămâne măcar la un platou rece sau la un cârnat pe jar, încheie seara.
Plec spre mașină cu burta lipită de șira spinării, semi-surdă de-o ureche dar hotarâtă sa strâng gașcă și să mă întorc să-mi închei socotelile cu Waltheru, să ochesc mistrețul și să gust bunătățile pregătite de domnul Gigi Sima care pe lângă faptul că e un profesor răbdător e și o gazdă desăvârșită.
Promit ca data viitoare pun și poze :-)
