 |
| Bionic, o parapantă pe care demult o visez în muzeu... și n-am de unde s-o iau :-( |
Cine n-a visat măcar odată în copilărie că zboară poate să nu citească mai departe, pentru ei nu-i interesant.
Puțină istorie n-a stricat nimănui.
Parașuta-i inventată demult, are rolul să reducă viteza cu care te avânți spre sol odată ce ai sărit (de nevoie sau de bunăvoie) din oarece aparat de zbor.
Unul dintre primele desene ale unui astfel de dispozitiv îi aparține lui Leonardo Da Vinci.
Joseph Montgolfier (ăla cu baloanele cu aer cald) este cel care a inventat dispozitivul cu care Jordaki Puparento s-a salvat în 1808 atunci când balonul său a fost cuprins de flăcări. Totuși vor trece mai bine de 100 de ani până când în 1911 Grant Morton, folosind o parașută confecționată din mătase, sare din aeroplanul model B al fraților Wilbur și Orville Wright's și aterizează cu bine.
Încercările de a folosi parașuta în primul război mondial n-au prea mare succes și majoritatea celor care au încercat s-o folosească pentru a se salva din diferite situații au sfârșit prost. Desigur există mai multe variante referitoare la cronologie și nici cine-a fost primul nu-i sigur dar eu vă spun numai o parte din poveste, pentru restul există cărți.
În al doilea război mondial parașutele, care evoluaseră între timp, au fost folosite pentru a încetini căderea trupelor, coletelor cu provizii și în general a tot ce se putea arunca din avion în zonele greu accesibile.
Un punct de cotitură îl reprezintă anul 1958 când Francis și Gertrude Rogallo inventează pentru NASA o aripă menită să aducă în siguranță la sol rachetele (tocmai începuse explorarea spațiului) și care este considerată strămoașa (:-P) deltaplanului și a parapantei deopotrivă, iat-o:
În 1964 Domina Jalbert din Florida inventează aripa cu voalură dublă (extrados și intrados) Ram Air mai cunoscută sub numele de Parafoil, aceasta avea bordul de atac deschis lăsând aerul să intre și bordul de fugă cusut astfel încât presiunea aerului să dea formă de aripă cârpei. Iat-o pe mama parașutei aripă și pe mătușa parapantei (o îmbârligare de grade de rudenie... ceva de speriat, însă fiecare dintre drăcoveniile astea a avut contribuția ei la ceea ce avea să urmeze: zborul liber)
Un an mai târziu, în 1965 David Barish (care a zburat până pe la 90 de ani) decolează de pe pantă cu Sail Wing motiv pentru care este considerat tătucul parapantei.
În 1978, o gașcă de parașutiști francezi în frunte cu Jean-Claude Betemps, Andre Bohn și Gerard Bosson, găsesc o soluție de antrenament fără avion și ”rafinează” tehnica de decolare cu parașuta aripă pe pantele de la Mieussy, loc ce avea să devină în scurt timp o Mecca a parapantei.
Prima parașută concepută special pentru decolarea de pe pantă, JMB - Ailes de K, zisă și La Randonneuse (umblăreața), este construita în 1985 la cererea alpinistului Jean Marc Boivin. Trebuia să cântărească puțin și să decoleze ușor pentru că avea să fie folosită la primul zbor cu parapanta de pe Everest, treabă care s-a și întamplat în 1988. Și ca să mă dau mare... am una la muzeu :-)
De-atunci încolo calea era deschisă îndrăzneților de toate vârstele și de ambe sexe căci avea nenumărate avantaje față de celelalte aparate de zbor: costuri reduse, greutate mică, decolare-pilotare-aterizare aparent simple, depozitare... în dulap... a dream come true am putea spune.
Dacă ne uităm la istoria oricărui obiect inventat în secolul 20 o să vedem că imediat după apariție intră într-o fază de ”efervescență creatoare” în care se experimentează tot felul de soluții tehnice, care de care mai trăznită și aparent genială.
Stau mărturie prima instalație de aer condiționat la autoturisme care era o tavă cu gheață pusă sub căruța motorizată și a doua, muuult mai evoluată, care se oprea scoțând cureaua de transmisie... aspiratorul de praf a cărui elice (care crea efectul de sucțiune) se învârtea cu manivela și unul mai recent care avea o funcție de inversare a direcției aerului pentru ”scuturarea sacului”.
Cam așa a fost și la parapante: lungite, lățite, cu suspante subțiri sau groase, pătrate sau eliptice, cu voalura cauciucată, cu plasă pe chesoane și cu bordul de atac ranforsat cu fibră de sticlă.... fiecare a promis la vremea ei performanțe nemaiauzite și siguranță în zbor.
Uitându-te azi la unele dintre ele, prin comparație cu suratele contemporane, te bufnește râsul spontan, totuși principiul e același și toate găselnițele astea n-au fost decât ”metode noi de a încălzi apa” și nicidecum ”reinventarea apei calde”.
Am avut norocul de a prinde, la vremea când m-am apucat de zbor, o perioadă de tranziție în care coexistau pașnic pe pantă parapante moderne și gogoșari din anii 80-90 (am avut noroc și că am scăpat cu zile, dar asta-i deja altă poveste).
Bătrânele doamne erau fistichiu colorate și nițel caraghioase, decolau greu și zburau prost. Din vremurile alea datează bancul, deloc măgulitor: ce asemănări sunt între papagali și parapantiști? Ambii-s foarte colorați și zboară prost.
Ei dar când am auzit că soarta băbuțelor scoase la pensie era să fie tăiate și reciclate în mâneci de vânt, mi-am zis c-ar fi păcat așa că m-am gândit să le ofer un adăpost... iată-mă azi cu 58. Unele provin din donații, pe altele le-am cumpărat. Îmi ocupă o bună parte din podul casei și am renunțat demult la ideea de a le expune pentru că spațiul necesar ar fi uriaș.
Le-am mai dus la festivaluri de zbor ca să le vadă și generațiile noi de piloți (care n-au apucat să se lupte cu ele la ”alergă ghiolbane”) și cam odată pe an le scot, împreună cu prietenii care au chef să mă ajute, pe deal la ”scuturat”, verificat, pliat.
Evident că nu mulți se înghesuie la muncă (nu e un reproș, e doar o constatare) deși zice-se (și-i adevărat) că parapanta are un efect magic: îți trage de colțurile gurii în sus și ți le înnoadă după urechi într-un zâmbet larg care dăinuiește zile în șir.
P.S. Prognoza fiind de căcat și incertă (fiecare site de meteo zice altceva despre weekendul ăsta) vedem atunci dacă-i de ieșit și când. Pe cei care v-ați exprimat intenția de a veni o să vă sun eu, ăilalți... mă sunați voi :-)
