A fost poate cel mai intens an al meu de până acum și-n bune și-n rele.
Am sărit de pe culmile fericirii până în cea mai neagră gaură a deznădejdii.
Am râs de m-a durut burta și am plâns până n-am mai avut lacrimi.
Am încheiat capitole, am deschis altele noi.
Am demolat și am clădit.
Am lenevit și am muncit până la epuizare.
Am învățat o sumedenie de lucruri noi, unele de nevoie, altele pentru că mi-au plăcut... Sunt mama telemetrului și a șurubelniței electrice, trafaletul e prietenul meu iar la Dedeman mă cunosc angajații de pe toate schimburile.
Mai am treburi începute și neterminate: Photoshop și Lightroom încă nu colaborează la justa valoare, dar măcar nu mă mai sperii când le deschid... le vin de hac în 2018.
Și, cel mai important, mi-am văzut visul cu ochii: Paso Adelante - școala și clubul de dans.
Au fost lângă mine oameni de la care nu așteptam ajutor și au lipsit cei în care aveam cea mai mare încredere. A fost, poate, cea mai dură lecție dar se vede treaba că am nevoie din când în când de o scuturare... ultimul pumn memorabil ”în dinți” îl luasem prin 2005-2006. Cred că-l uitasem, că altfel nu-mi explic.
Una peste alta, n-am avut timp să mă plictisesc deloc, motiv pentru care nu regret nimic.
A fost un an bun!!!
