Beware of the brain fart!

Beware of the brain fart!

marți, 15 noiembrie 2016

Let's dance - mută dulapul

Ladies, de băieți - dragii de ei - m-am tot luat, acum e rândul nostru să stăm la colț nițel.
Postarea a fost cerută de un prieten, al cărui nume n-am să-l spun, care s-a plâns c-a ajuns acasă cu febră musculară după ce-a ”mutat o droaie de dulapuri” și s-a potrivit numai bine cu faptul că un altul a fost acuzat că ”strânge” - și-l cunosc, am dansat cu el - nu strânge decât când e disperat că nu te urnești.

Și-o să intru direct în subiect: partenerii ”brutali” sunt, în general, o consecință a partenerelor ”țepene”.

Fetelor:
- băiatul conduce, ce-i drept, dar nu te mută cu forța - dacă ai priceput în ce direcție vrea să te duci, du-te, dacă n-ai priceput, zâmbește-i tâmp - o să priceapă el. Băieți, și voi, zău... dacă vedeți că nu s-a bunghit, nu insistați cu forța, schimbați planul și conduceți-o în altă figură - dar asta înseamnă să fiți spontani și să nu vă cantonați în succesiuni de figuri, musai ălea și nimic altceva.

- dacă băiatul te strânge ca-n menghine, cel mai adesea, înseamnă că te lași greu urnită - încearcă să colaborezi cu el, ca să nu fie nevoit să facă toată treaba și ține-te bine pe picioarele tale - nu-i place nimănui (cu o notabilă excepție, care nu-i de la noi din oraș) să plimbe dulapul în brațe și să ajungă acasă rupt de șale și de oboseală.

- băieții cu ”mână grea” sunt consecința fetelor care așteaptă ”să fie dansate” - nu exclud c-or fi și unii bădărani din fire, dar în general băieții aplică exact atâta forță cât e necesar, rareori mai mult și numai cu partenere noi cărora nu le cunosc reacțiile. Știu eu pe cineva care-i aproape touchless și dacă-i intri pe lungimea de undă (ceea ce nici mie nu mi se întâmplă mereu) ai parte de o experiență... next level.

- dacă stai bleagă și n-ai strop de viață în tine, băiatul va simți nevoia să te susțină, dacă stai țeapănă va fi nevoit să contracareze - găsește o cale de mijloc în care să simți ce vrea partenerul și, în același timp să-i dai feedback. Cu cât figura pe care o executați e mai ”în viteză”, cu atât priza va fi mai strânsă și tensiunea fiecăruia dintre voi mai mare - inerția și forța centrifugă nu-s o părere, ele există și se cer controlate - asta nu înseamnă să stai băț toată melodia.

- dacă ții mâinile țepene, băiatul va face skandenberg, dacă ți-s moi, nu te poate conduce. Răspunde-i cu o forță aproape egală (și de sens contrar) - dacă-l împingi, va împinge și el... și crede-mă... te dovedește.

- despre dips numai de bine... dar, fată dragă, ține-te pe picioare, nu te moleși ca o cârpă. Băieți, dips-urile nu-s procedee de judo, scopul nu e s-o scoți pe creștină în afara centrului de greutate ca să-ți pice-n brațe, pentru că dacă faci asta va trebui să-i susții toate kilele - multe sau puține, câte are.

- despre lifts... mi-e și frică să scriu... Fetelor, țineți-vă de băiat fără să-l sugrumați și fără să-i înfigeți unghiile în piele. NU vă aruncați, lasați-l pe el să decidă momentul ridicării, când e pregătit. Dacă-i săriți în brațe când e relaxat ori dați cu popoul de planetă ori îi rupeți șalele ori ambele.. Dacă n-aveți încredere să vă lăsați ridicate (eu una îmi pun nădejdea doar în vreo 4 cetățeni - până acum) eschivați din timp iar dacă v-ați trezit în aer, stați blânde, n-a rămas nimeni în aer, cândva o s-ajungeți din nou pe sol. Băieți, io știu că vă e drag să ne arătați ce ”forțoși” sunteți, dar nu ne luați prin surprindere, s-ar putea ca reacția noastră să nu fie dintre cele mai fericite.

miercuri, 2 noiembrie 2016

Basic instinct...

...sau, mai bine zis, dispariția lui îmi pare mie c-ar fi sursa majorității nefericirilor contemporane.

Cum?
Uite-așa: excesul de informație referitoare la body language ne-a transformat pe toți în niște roboți ai bunăvoinței și comunicării non-verbale. Vă dau doar câteva exemple:

- vorbești cu cineva și te simți agresat (verbal) sau nu-ți convine ce auzi și-n loc să-ți încrucișezi brațele pe piept urmându-ți instinctul firesc, îți aduci aminte c-ai citit undeva că ăsta-i semn că ”te-ai închis/ retras în defensivă” și duci mâinile la spate (unde le ții strâns să nu-ți zboare). In absența reacției, interlocutorul crede că-i pe calea cea bună și-i dă înainte în timp ce ție ți-e din ce în ce mai greu să ții mâinile la spate și te enervezi cumplit. Cu mâinile-n piept i-ai da măcar un semn că ”se duce Brăila”...

- tot ”pe surse” ai învățat că nu-i frumos să contrazici direct interlocutorul, așa că o dai cotită cu ”după părerea mea”, ”prețuiesc opinia ta, dar...”... lalala, blablabla... iar ăla înțelege fix opusul la ce-ai zis pentru că suntem setați să auzim doar ceea ce ne convine iar restul, partea neplăcută, se pierde printre vorbe. Dacă-i zici în față ”coaie, ești razna pentru că...” n-are cum să mai ignore evidența.

- ”zâmbește, zâmbetul deschide calea către comunicare” - și uite-așa ajungi să stai veșnic rânjit, lumea crede că șezi pe petale de trandafir iar tu faci spume-n sinea ta. În plus, ca să fie confuzia deplină, știm toți să zâmbim fals cu ochi cu tot - că-i plin internetul de tutoriale.

- ”o îmbrățișare de 25 de secunde...” - un căcat! O îmbrățișare de 25 de secunde cu o persoană care ți-e antipatică se simte ca un pumn în plex iar cu cineva indiferent nu se simte nimic! Dar ne îmbrățișăm cu toții de-a valma ca sectanții și ne facem vânt cu coada ca calul de bășină că ce mult ne iubim noi între noi, precum și fiecare cu oricine. O orgie de efuziuni sentimentalo-vesele prea colorate ca să fie adevărate.

Într-o lume perfectă, cu oameni ”deschiși”, ”sincer-zâmbitori”, ”amabili” și ”iertători”, comunicarea (a nu se confunda cu înșiratul cuvintelor în fraze) e din ce în ce mai dificilă, și neînțelegerile din ce în ce mai frecvente.

Să fii natural atunci când ești necăjit, arțăgos sau să n-ai chef de conversații nu mai e la modă, ba chiar e un handicap sever. Cei din jurul tău așteaptă să te integrezi în ”la vie en rose” și e vai de capul tău dacă n-o faci.

Să ne oprim un pic și să ne uităm la animale, oricât de bine dresate, când au ceva de comunicat, o fac explicit deși n-au darul vorbirii. Un câine care a încrețit nasul și mârâie nu te place, dacă dă vesel din coadă cel mai probabil s-ar juca. În schimb o mâță care dă din coadă e sictirită de ceva iar acel ceva ai putea fi tu care nu-i dai pace și continui s-o sâcâi când nu mai are chef.

Noi nuuu, noi NLP, body language, psihologie... ființe evoluate-n pula mea. Noi pupicei, inimioare, complimente, îmbrățișări, zâmbete și... cuțite-nfipte-n spate.

P.S. Cel mai adesea când spun adevărul nu mă crede nimeni și-s bănuită de gânduri ascunse  iar când trag minciuni mai ceva decât Munchausen adunarea-i în extaz (de la părinții mei încoace, până-n zilele noastre) - vivat alterarea comunicării non-verbale care face să fii mai credibil când te străduiești decât când ești natural.




marți, 1 noiembrie 2016

Lehamite

Așa m-am săturat de fals.
De minunate și de grozavi.
De filozofelile gata mestecate, ușurele și simpatice.
De salvatorii planetei și-ai balenei albastre.

De binevoitori, de prea-drepți dar și de autoproclamații ciudați, ăia care-s ca nimeni, mai unici decât fulgul de zăpadă.
De prea amuzanți și de prea triști.
De veșnicii îndrăgostiți, de nefericiții suferinzi din amor.
De misogini și de misandre.
De interesanți și de interesate.
De ăia care prea știu de toate și de ăia care se îndoiesc de orice.
Toți pe culmi, care mai de care...
WOW!
Bă, da' pe la mijloc, așa... normal și banal n-o mai arde nimeni?



joi, 13 octombrie 2016

Ursul

Am hălăduit prin munți suficient cât să mă întâlnesc cu urși în libertate de câteva ori și niciunul dintre ei n-a dat vreun semn că l-aș interesa, așa că înclin să cred că oridecâte ori întâlnirea dintre om și urs se sfârșește prost pentru vreunul dintre ei, omul e de vină.

Prima dată, aveam vreo 12 ani și eram într-o tabără de orientare turistică. Am lăsat mâncare înșirată pe lângă corturi și Moș Martin n-a întârziat să apară. Eram vreo trei copii, elevi ”de serviciu”, căcați pe noi de frică (restul erau plecați în drumeție). Ne-am retras ușurel către marginea taberei și am tăcut mâlc. Ursul a scormonit prin pungi, s-a așezat tacticos în cur să mănânce. Ne uitam fascinați cum se folosește de labele din față ca de mâini și cum mușcă din roșie. Când a terminat, s-a ridicat, a băgat nasul într-un cort și cred că l-a izbit mirosul de șosete nespălate că s-a întors și a plecat. ATÂT.

A doua oară, eram la Călugărița, pe balconul de la etaj, cu picioarele atârnate în gol... luptam din greu cu o sticlă de vin și fumam, când unul dintre prietenii mei a zis în șoaptă: trage-ți încet picioarele sus și nu țipa, uite ursul. Era la vreo 5 metri, tot la mâncare venise, făcusem mai devreme un grătar a cărui mireasmă se împrăștiase în toată zona. A inspectat masa, a șparlit o pâine și niște oase, s-a uitat în sus la noi, s-a întors și a plecat. A doua zi am călcat într-o balegă gigantică, cred că era al lui. ATÂT.

A treia oară eram la Cumpăna, plecasem dis-de-dimineață, abia se lumina de ziuă, să-mi caut un loc pitoresc de căcare dar am găsit zmeură și am zăbovit nițel. Și cum strecuram eu prudent mâna printre spini ca să nu mă zgârii, dau de ceva cald și umed, îl atinsesem fix pe nas. M-am uitat la el, el s-a uitat la mine. Instinctul a fost să țip dar, din fericire, nu mi-a ieșit niciun sunet din gâtlej. Am încremenit așa, cu mâna întinsă și cu gura căscată. Probabil că era vegetarian, că altfel, dacă întindea botul, îmi lua mâna din umăr. S-a întors și a plecat în fugă săltând din curul mare și blănos. Eu am mai stat vreo 5 minute, că nu mă țineau picioarele să mă mișc. ATÂT.

A patra oară eram în Răcădău, ne dusesem să vedem urșii gunoieri. Lume... nah... ca la urs. Mașini, faruri, claxoane, puhoi de cetățeni cu plozii lor cu tot - urșii gunoieri erau la vremea aia (2004-2005) distracția principală a turiștilor din Brașov. 
Pe marginea de beton care înconjoară tomberoanele se plimbau o ursoaică full-size c-un puiuț (cât ăla de la Sibiu) și-un adolescent slăbănog, mai blonduț și cam nătâng. 
Toată lumea le arunca mâncarea de la distanță, numai unul mai deștept, l-a chemat pe Nătâng să-i dea napolitane din mână. Nîtângul a venit și lua din mână cu grația cățelului dresat să nu te atingă cu dinții. Numai că atunci când s-au terminat napolitanele, Deșteptul s-a întors cu curul la urs și-a plecat foșnind punga. Ursul s-a luat după el și toată lumea s-a isterizat. În urletele frenetice ale mulțimii Deșteptul a aruncat punga rupând-o la fugă, noroc că Nătângul s-a oprit să vadă dacă mai e ceva în ea.
Între timp puiul dispăruse și ursoaica îl căuta din ochi. Am început să-l căutăm și noi căci privirea ei nu prevestea nimic bun. Și pe când vorbeam cu un prieten aflat chiar lângă mine că poate-i momentul să ne cărăm, am simțit cu se strecoară printre noi, împingându-ne ca să-și facă loc... ursulețul care ajunsese cumva în spatele spectatorilor. Mă-sa l-a văzut, noi am înghețat. I-a făcut semn din cap ”hai” și a plecat în pădure. Ăla mic a iuțit și el pasul ca s-o prindă din urmă și ATÂT.

Departe de mine gândul să vă zic cât îs de vitează, m-am speriat de fiecare dată. 
Ursul e un animal mare, atât de mare că-i suficient să se așeze pe tine din greșeală și-ți rupe oasele.
Pe de altă parte, fără să fiu vreun expert în materie, experiența m-a învățat că dacă-i lăsat în pace, ursu-și vede de treaba lui.

La Sibiu, o gloată fără cap(etenie) s-a excitat atât de tare la vederea ursulețului încât întâi l-au hăituit 3 ore și apoi l-au împușcat în loc să-l prindă.
Puiul n-avea 1 an, ursoaicele nasc primăvara nu toamna, avea maximum 7 luni. Dacă ar fi avut un an și 7 luni ar fi fost mult mai mare, mai înalt, ”adolescent”, cu picioarele lungi și slăbănog.

Să nu uităm totuși că la noi ”tradiția” cere să tai capul șarpelui cu sapa dacă-l găsești în drum - șarpe care, în cele mai multe cazuri nici măcar nu-i veninos... dar cine să facă diferența?

Disclaimer:
Nu luați povestirile mele drept sfaturi despre cum trebuie să te comporți când întâlnești ursul.
Singurul sfat pertinent: în niciun caz nu-l puneți în condiția de a se simți amenințat căci se va apăra și... chiar are cu ce.
Cât despre pui, oricât ar fi de drăgălași, lăsați-i în pace, mamele lor nu-s bucuroase să-i vadă smotociți și, chiar dacă n-o vedeți, ursoaica poate fi în apropiere.





marți, 4 octombrie 2016

Ce-mi place

... cum știu toți ce-i mai bine pentru mine.
Ce-ar trebui să fac și mai ales cum.
De ce așa și nu altfel. Cu argumentul că ”așa se face” sau ”așa face toată lumea”... păi bă, dacă era pe-așa... încă mai scăpăram două pietre ca să aprindem focul.

Că iadul e pavat cu intenții bune nu-i o noutate.
Că nimeni n-ascultă ca să priceapă ci doar ca să aibă timp să-și pregătească replica - e un adevăr de-o banalitate infiorătoare.

Totuși, când ”ce-i mai bine pentru mine” coincide cu ce-i mai comod pentru tine, cât aș fi de naivă și predispusă congenital la credulitate, tot începe să mă roadă viermele mic și tenace al îndoielii.
Șvaițer mă face.

Dar bomboana pe colivă e când mă întrebi cu seninătate ”S-a întâmplat ceva?”... ”Aaaa, nu. Nimic, așa-s io tâfnoasă de fel!”.

Cum să facem? Așa?
Sau așa?

Că p-amândouă deodată n-avem cum.


miercuri, 21 septembrie 2016

Scrisoare deschisă cunoștințelor mele

(că prietenii știu deja aceste lucruri și le-au acceptat)

Dragilor de ambe sexe,
Am ajuns la vârsta la care, hedonist așa, nu-s dispusă să depun eforturi ca să fac pe plac nimănui. 
Sunt un pachet de defecte și calități, de țâfnă și umor, de exprimări academice și jargon de mahala, de glume tâmpite și bancuri bune.
În plus am fitilul scurt și cuiul de la grenadă scos, așa că e clar că trebuie să vă fiu foarte dragă ca să riscați să petreceți timp în compania mea sau să vă mâne amarnic curiozitatea.

Dar dacă nu-i așa, dacă nu aveți deschiderea și disponibilitatea să mă acceptați fix așa cum sunt, am vești pentru voi: I don't give a shit!
Din păcate pentru voi și din fericire pentru mine (și viceversa), mutra mă dă de gol așa că mă aflu în imposibilitatea de a mă preface. 
Nu fac complimente și nu lingușesc, consider că-i o pierdere de vreme și un atentat la inteligența interlocutorului. Dar dacă îmi place ceva, spun. Dacă nu zic nimic înseamnă ori că mă lasă rece, ori că nu mă deranjează suficient, ori că n-am băgat de seamă.

Din aceleași motive nu voi da aprobator din cap când aud concepte care mie mi se par inepții și tot d-aia nu încerc să-mi impun punctul de vedere deși uneori îl susțin cu argumente, care pot fi acceptate sau nu - mi-e egal. 
Evit discuțiile despre religie, politică și sănătate pentru că inevitabil vreun participant știe cel mai bine cum vine treaba și ridică vocea ca să-și impună convingerile, obligându-mă să-l iau la mișto sau să plec - ceea ce fac cel mai adesea.
Nu încerc să ”strâmb” pe nimeni după chipul și asemănarea mea dar mă și feresc ca de dracu de cei care vor să mă ”îndrepte” după perceptele lor.

Prietenii mei sunt ori la fel de țăcăniți ca și mine (și cam în aceeași direcție) ori extrem de toleranți.

Sunt deseori sarcastică, dar nu în mod deliberat ci pentru că ăsta-i genul de umor care ”izvorăște” din mine și n-am de gând să-mi pun stavilă gurii pentru orgoliul nimănui, mai ales că-s obișnuită să nu mă iau prea în serios nici măcar pe mine, d-apoi pe alții.

Am dreptul inalienabil să fiu ceea ce sunt și cui nu-i place (întregul ”pachet”, cu bune și cu rele) să fie sănătos. Nu țin morțiș să fac ”preteșug” cu nimeni și nu consider că o seară la bere (chiar dacă ne-am distrat) e generatoare de obligații sau creatoare de așteptări.
Nu fac favoruri nimănui, fac ceea ce pot și, naiv așa, ceea ce cred că ar face și celălalt pentru mine într-o situație similară. Aici mă înșel deseori da-i ok, câte-o trezire la realitate nu face rău... deși când e ”în palme” doare un pic.
Accept glumițele de orice fel și natură dar dacă celălalt se sclifosește de la o miștocăreală încep să mă-ntreb dacă n-are cumva un simț al umorului unidirecțional în care eu sunt clovnul - nu că m-ar durea minimamente în cur (e un rol pe care mi-l asum deseori benevol) ci doar pentru că nu-i corect.

Nu-mi plac paranoicii: dacă plouă, de ce plouă, dacă-i soare, de ce-i cald, dacă ești amabil, ce vrei de la el, dacă ești sarcastic, ce-ai cu el. Chill, fie că te agiți, fie că nu, cade apă din cer, răsare soarele, unii te vor plăcea iar alții te vor lua la mișto iar baba care vinde pătrunjel la colț s-a uitat urât la tine pentru c-așa-i căutătura ei nu pentru că are ceva personal cu tine.

Nu-mi plac zânele și zânii pământului: urcați pe piedestalul respectului universal pe care cred că-l merită, cu capul plin de bășini și ifose, cerșind prezentarea omagiilor de către oricine le taie calea. Take a break, ești unul din 8 miliarde și cap încoronat dac-ai fi, tot ai fi unul din 29. Știați ca-s atâția? Nici eu, și-n afară de 2-3 care-s de notorietate dac-ar muri mâine oricare dintre ceilalți nici n-aș afla și nici că mi-ar păsa.

Nu-mi plac ”punătorii de bot”: ăia care se ofuschează în tăcere din te miri ce și-și iau mutra tristă, cu buza de jos lăsată și cu ochii de căprioară împușcată, ca să vezi și să-ți pară rău ție, nemernicul nedelicat care-ai rănit făptura gingașă. Grow up, ”mutrița” funcționează doar în copilărie, dup-aia evoluează treptat, constant și nemăgulitor către ridicol. Dacă ai ceva de spus, deschide gura și pronunță cuvinte - pe cât posibil ordonate în propoziții inteligibile, cu subiect și predicat.

Nu-mi plac ”serioșii”: ăia care abordează cu demnitate suverană orice căcat, care fac din țânțar armăsar și se mai și supără când tu nu vezi bidiviul din gâză. Ăia care nu glumesc cu ”lucruri sfinte” și-și fac cruce cu limba-n gură când te iei de Daniel Merced(i)esel (ăsta e doar un exemplu, că tot era zicala cu de-ale bisericii). Cheer up, oricum mori.

Nu-mi plac ”smiorcăiții auto-martirizați”: ăia care se vaită întruna de căcatul în care se află (în care-au intrat benevol, i-a băgat altcineva ori s-au nimerit pe-acolo) dar nu fac nimic ca să repare situația și așteaptă compasiune ad infinitum. Get up and fight or get out, altă soluție nu e, n-am bagheta magică, dac-o aveam... eheee!

Nu-mi plac entuziaștii de paradă, imitatorii bucuriei din filmele americane... ăia care sar în sus din orice pârț, pentru că-i clar: ori îs proști și n-au înțeles ”the big picture” ori îs falși.

Îmi plac oamenii calzi, ăia care-ți topesc țepii prin simpla prezență.
Îmi plac oamenii sinceri chiar dacă dau uneori cu bâta-n baltă.
Îmi plac oamenii pe care poți să pui bază, care zic clar ”da” sau ”nu” și se țin de ce-au spus.
Îmi plac oamenii empatici, ăia care știu când ți-e de glumă și când nu. Care știu când să te ”pupe” ca să-ți treacă buba și când să te lase-n pace.

Har domnului că-s puțini, că ăștia-s cei cărora le dau cămașa de pe mine dacă le trebuie și pentru care mă duc până la capătul pământului și înapoi... și-ar fi obositor dac-ar fi mulți.

Morala, c-am lungit-o destul și am treabă: what you see is what you get. Mi-ar plăcea să zic și ”what you give is what you get back”... dar n-am ajuns la gradul ăla de înțelepciune aplicată.


marți, 20 septembrie 2016

Sindromul chiloților de tablă

Ca să ne fie clar, ”chiloții de tablă” nu se referă la cur ci la cap.
După ce-ai fost futut la creieri în fel și chip, instinctul de conservare îți spune să-ți pui chiloții de tablă, astfel încât orice încercare ulterioară de penetrare să dea greș.
Unii zic că ești cinic, alții că te ții cu nasul pe sus dar toți îs de acord că ești ”cam al dracului”.
Și umbli așa blindat și senin prin lume până când, din motive incerte, decizi că e safe să ți-i dai jos, că doar a trecut o vreme de când n-a mai atentat nimeni, plus că situația de față e oarecum benignă, deci să nu fim paranoici, zic.

Trece o vreme, începe să-ți placă senzația vulnerabilitate provocată de ”exibiționismul mental” și-ntr-o zi... 

BAM! Na-ți-o p-asta!
Bă, ești pruost? Nu cred!
BAM, mai na una!
Hai frate, că nu erau pentru mine, m-au nimerit din ricoșeu.
Ah, da? 
POC, una-n moalele capului, fix în mijloc, ca să nu mai ai cum s-o dai cotită.

De ceeee? Ce-am făcut ca să merit asta?

Nimic! N-ai făcut nimic! Ești doar prost!
Crezi în tine și d-aia, din când în când, în alții. Că karma (!) cică-ți dă ce-i dai. 
O pulă-ți dă karma. Peste ochi ți-o dă!
Îți dă karmele de căcat ale altora adunate-n creierii ăluia care te-a pocnit judecându-te după chipul și asemănarea celor dinainte.

”Futu-ți morții mă-tii karmă!” - suspini printre dinți în timp ce te retragi într-un colț ca să-ți pui armura veche și cam șifonată de atâta îmbrăcat și dezbrăcat și să te juri pe sfinți că n-o mai dai jos, c-ai învățat lecția... Știi cât ține înțelepciunea? Până data viitoare :-P.

Da-ntre timp se miră toți:

... Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
"S-a făcut a dracului!"

Tudor Arghezi - Zdreanță



vineri, 16 septembrie 2016

Ctrl+Alt+Del

Uneori ai nevoie să te resetezi.
Să ți se reașeze creierii în cap.
Să spulberi praful de prin colțurile minții.
Să te scuturi de senzații și păreri.
Să-ți iei vălul de pe ochi.

Nimic nu face acest serviciu mai repede și mai complet decât un șut în cur de la cine nu te-aștepți.

Ieși pe partea cealaltă a tunelului renăscut ca șarpele după năpârlire: colorat, lucios și nițel sensibil.

luni, 12 septembrie 2016

Party = muzică + dans?

După ce vinerea trecută am făcut spume, și nu degeaba, simt nevoia să lămuresc câteva aspecte legate de muzica de la party-urile noastre de dans.

Un playlist de 9 ore, are cam 130 de melodii, pentru că sunt, în medie, 14 melodii pe oră motiv pentru care:

- când stai la party 2-3 ore o să auzi 25-30% din muzică și e foarte probabil ca melodia pe care o vrei tu neapărat să fi fost deja sau să vină la rând după ce pleci - ghinion!

- chiar dacă vii la party la ora 22,00 și pleci cînd se sparge cheful, 130 e un număr limitat, în care nu încap toate melodiile pe care le-ar vrea fiecare dintre participanți, după cum nu încap toate melodiile unui cântăreț - oricât de îndrăgit.

-  e normal să nu-ți placă toate melodiile și dacă te gândești bine, la nivel de amator, nici n-ai putea să dansezi continuu 8-9 ore, fizic nu poți, așa că atunci când nu-ți place o melodie, ia o pauză, bea ceva, du-te la budă, socializează, scarpină-te la ouă sau freacă-te la ochi și zi merci că te odihnești.

- sunt zeci de mii de melodii de dans, vechi și noi, clasice și moderne, antrenante și romantice, toate frumoase, d-aia mi se pare de porc să punem exact aceeași muzică mereu până învățăm versurile pe dinafară - uneori aceeași melodie de trei ori într-o seară! Statistic, dacă m-aș apuca să ascult toată muzica de dans pe care o am (excluzând dublurile) aș termina la jumătatea lui noiembrie... și n-am cine știe ce... încă mă mai milogesc pe la DJ-ii consacrați să-mi dea și mie de la ei... și voi vreți să punem aceleași căcaturi over-and-over-again.

- NU putem dansa toți deodată, NU e loc, așa că e chiar sănătos ca unele melodii să nu placă unei părți din populație iar altele să nu placă celeilalte părți - și se va întâmpla mereu asta, indiferent cine e ”la butoane” - pentru că dacă la ”oră de vârf” am intra toți pe ring, n-am avea loc nici să respirăm d-apoi să dăm din mâini și din picioare.

- NU e ok să punem numai muzică simplă, liniară ca să se bucure începătorii, după cum nu-i ok s-o ținem numai în JuJu Orchestra și Ray Barretto iar alegând calea de mijloc vor fi momente când unii se plictisesc și momente când ceilalți nu mai înțeleg nimic.

- avem un singur party pe săptămână, așa că e puțin probabil că vom pune vreodată exclusiv bachata sau kizomba... că dacă zic salsa, sare toată lumea de cur în sus

- proporția a fost mereu de 3 salsa (aici am inclus și vreo 6 rueda și cele 4 sincroane fără de care se pare că nu se poate, câte un chacha, așa... să ne amintim că există și un son - de sufletul meu) la 2 bachata și o kizomba - toată lumea a fost de acord că e ok așa dar în continuare ”e prea puțină bachata”

Morala e: 
- în fiecare clipă va exista câte un nemulțumit și eu nu stau să fac micromanagement cu fiecare în parte
- cine vrea ”dedicații” poate să meargă la manele... dar atenție... acolo e pe bani!
- nu o să pun niciodată melodii pe care le consider ca făcând parte din subcultura de cartier (indiferent în ce țară se află ”cartierul”) - și în mod special (dar nu exclusiv) am filme proaste-n cap cu ”Gura ta”...
- nu pun muzică de pe youtube pentru că se aude, în general, prost și nu vreau să depind de mila internetului, plus că nu vreau să stau de strajă lângă laptop ca să schimb melodia

Și mai ales:
- faptul că mi-am adus laptopul la party nu înseamnă că a devenit proprietate comună a tuturor și fiecare poate să intre să caute prin foldere, pe youtube, să fușerească playlistul etc.
- mi se pare și mai de căcat să vezi că l-am parolat și să pândești momentul când am uitat să blochez ecranul ca să-mi fuți (cu SAVE) playlistul la care am muncit 3 zile. 
     De ce 3 zile? Că nu merg două rapide la rând, dar rueda trebuie să fie câte două că din una abia vă încălziți, dar nu prea mult ON2 (deloc dacă s-ar putea), nici LA că n-are feeling, să fie cubana dar nu prea iute, nici aia romantică nu-i bună că vă scoate din ritm, dar să nu fie d-ălea lungi de 7 minute, iar bachata să nu fie ”prea dominicană”, kizomba... ălea 10 pe care le știe toată lumea. Melodii ”noi” (nu în sensul de 2015-2016, ci melodii vechi de când lumea dar care nu s-au mai auzit la party-urile noastre) maxim 8-10 și ălea cu frică. Ce am scris mai sus nu-s invențiile mele, ci feedback (hai să-i zicem așa) primit de la voi. Plus că trebuie să țin cont de intervalele orare, când vin, când se încălzesc și când încep să-i lase puterile pe participanți. Când ar dansa pe orice și când încep să strâmbe din nas, când e ora de giugiulit și când e ora de țopăit... numai vezi că nu la toți le vine deodată...

Acestea fiind zise, veți înțelege, sper, de ce mi-am dat demisia din funcția onorifică (:-P) de DJ și să pună muzică cine-o vrea, căci mie când nu mi-o conveni nu mai stau s-o ard subțire... mă sui în mașină și-am plecat la București, că acolo n-am avut a mă plânge niciodată de muzică.

P.S. Ar trebui să facem o excursie ”cu clasa” ca să vedeți și voi, prin comparație, cum și pe ce se dansează în alte părți - că așa, cu capu-n nisip ca struțul, ni se pare că noi punem coada la pruna salsei și, credeți-mă, nu-i deloc așa. Sau poate ar trebui să invităm odată un DJ adevărat, dar ăla nu vine pe nasturi și nici nu-l fuți când și cum vrei. Sau și mai bine stăm ca până acum pentru că nu-i important ce și cum dansăm, e important să ne ”distrăm”!

joi, 1 septembrie 2016

Ardei iute

Toamna lui 2004, Săcele - Brașov.
Cum veneam eu din Bunloc ca o zână ”călare” pe parapantă, aud în stație vocea vehementă a instructorului ”Stânga, stââângaaaaaaa, fă stângaaaa”.
Virez stânga și-n secunda doi îmi văd voalura și bocancii deodată. N-am apucat să mă gândesc că ăsta nu-i semn bun că eram deja înfiptă cu seleta în șanțul de la marginea aleii ce duce spre telescaun. Luasem în plin cablul de telefon.
Seara, la gazdă, pe când învârteam toți lingurile intr-o ciorbă de perișoare cum rar am mâncat, Adi freca între degete un ardei atât de iute că mirosea a chimicale până la mine. Deși mă trântise în sanț cu câteva ore înainte și începuse să mă doară spatele îi zic grijulie:
- Vezi să nu-ți pui mâna la ochi...
- Ce? Crezi că-s prost? - mi-a răspuns agresiv.
”Tempulamea” i-am zis în gând și mi-am văzut de treabă.

Terminasem de mâncat și pe când ne lungeam la povești, Adi s-a dus la budă. La întoarcere l-am văzut c-ar fi râs da-i luceau lacrimi în colțul ochilor și fața i se schimba la culoare, trecând de la roșu la mov, galben, verde. Abia a putut să zică:
- Nu la ochi mi-am pus mâna!