Beware of the brain fart!

Beware of the brain fart!

joi, 10 august 2017

Per pedes apostolorum

Nu știu câți ani sunt de când n-am mai mers pe jos ca să mă duc undeva.
M-am plimbat, chiar distanțe lungi dar nu m-am mai "transportat" pe picioare de minimum 10 ani.

Azi am făcut o aroganță: am mers pe jos din Popa Șapcă până în centru, la Mc. De-acolo am plecat la West și de la West am ajuns la... Rolast. Mă bătea gândul să vin până acasă, mai erau doar 2 km dar fauna străzii era din ce în ce mai "nedomesticită" și se întunecase așa că am luat un taxi (care m-a bombănit copios că l-am deranjat pentru... nimic).

Am constatat că trotuarele au forme halucinante, că trecerile de pietoni sunt puse aiurea, că trei sferturi dintre dughenele de pe drum sunt cu lacătul pe ușă de jde ani.

În Piața Milea era ceva festival de folclor, muzica bubuia asurzitor de tare, nu știu ce păcate au cei care locuiesc la Mobilux dar precis au făcut ceva grav, că altfel nu văd de ce trebuie să îndure așa ceva.
Până la The Place era o mare de oameni în mișcare browniană, îmbrăcați ori ca la plajă ori ca la nuntă, de nu înțelegeai unde te afli și nici la ce eveniment suprarealist ai nimerit.
De-acolo încolo, mai mult de doi cetățeni pe suta de metri nu vedeai.

Jumătate din căldura orașului provine de la mașini și betoane.
De la giratoriul de la Dumbravei și până la L-uri (unde distanța dinte clădiri e mai mare) temperatura era  cu 5-7 grade mai mică decât de acolo și până la Agip - culoarul de foc dintre L-uri.
La Nord vreo 10 pensionari se înghesuiau pe două băncuțe, lipiți unii de alții, io nuș cum dracu' nu se sufocau.
Pepenarii erau la post, mi-au oferit o lubeniță de vreo 10 kile, m-a bufnit râsul gândindu-mă cum mi-ar sta cu ea în brațe  preț de vreo 5 km.

De la Argintex până la John, trotuarul e numai valuri. La intrarea în fiecare curte un deștept de proiectant s-a gândit să coboare tot trotuarul, în loc să pună o bordura în pantă, pe care să te poți urca cu mașina. Da' cine-s io să comentez? Poate ăia au numa' Veyroane în curte... n-am văzut vreunul, numai presupun :P.
Cum ziceam, fauna se alterează grav de la Dedeman încolo, culminând cu cetele de mexicani din zona Rolastului.

Una peste alta, orașul e mic, îl treci la picior... cred c-o să mă dau jos din mașină mai des... FMM mașină, care m-ai lăsat cu curu-n baltă în cel mai prost moment!!!


miercuri, 22 februarie 2017

Prostia

Cine-a zis că ”prostia nu doare” a fost vreun savant prea deștept ca să simtă.
Ori am eu o formă gravă, incurabilă.
Prostia doare-n draci, dar nu poți să te vaiți că te dai de gol.
Cred că expresia ”râzi ca prostul” se referă la unul ca mine care ca să nu urle... râde.

Sau poate nu prostia în sine doare, ci orgoliul rănit când te vezi prost.
Totuna.

vineri, 23 decembrie 2016

2016

Tuturor celor care ați făcut parte din viața mea în 2016 vreau să vă mulțumesc: 

- celor care m-au făcut să râd până m-a durut burta și celor care m-au făcut să plâng cu sughițuri
- celor care au încercat să-mi consume minutele nelimitate la telefon (și aproape au reușit) și celor care m-au ”expediat” în 30 de secunde 
- celor cu care am dansat de-am uitat unde sunt și celor care m-au refuzat mai cald sau mai sec, fiecare după sufletul și dispoziția lui
- celor care m-au învățat lucruri noi și celor care au învățat ceva de la mine
- celor care m-au strâns în brațe și celor care mi-au întors spatele
- celor care au fost sinceri cu mine și celor care m-au mințit cu motiv sau gratuit, mai serios sau mai lejer,cu consecințe sau fără
- celor care și-au ținut promisiunile și celor care le-au uitat
- celor împreună cu care m-am jucat și celor care s-au jucat cu mine
- celor cu care am băut dar și abstinenților care s-au uitat cu reproș când am întrecut măsura
- celor care-au venit, celor care-au plecat și celor care stau lângă mine de ani
- celor care m-au înțeles și celor care m-au judecat
- celor care m-au ajutat și celor care m-au încurcat 
- celor pe care i-am dezamăgit și celor care m-au dezamăgit
- celor care mi-au ”dat nas” și celor care mi-au ”dat peste nas”
- celor care mi-au încărcat bateriile și celor care mi-au mâncat ultima ”liniuță” de energie (regenerabilă, din fericire)

Fiecare dintre voi este, mai mult sau mai puțin, motivul pentru care sunt azi un pic altfel decât eram acum un an pe vremea asta. 
”Altfel” nu înseamnă nici mai bine și nici mai rău. 
Altfel e altfel și-atât, n-are grade de comparație.

2016 a fost, în medie, un an bun. O medie făcută din piscuri și prăpăstii, ca orice statistică. 
2016 a fost, pentru mine, un an yo-yo în care n-am avut, har Domnului, timp să mă plictisesc.

Să fiți sănătoși și fericiți dragilor și să vă meargă bine.
 

marți, 15 noiembrie 2016

Let's dance - mută dulapul

Ladies, de băieți - dragii de ei - m-am tot luat, acum e rândul nostru să stăm la colț nițel.
Postarea a fost cerută de un prieten, al cărui nume n-am să-l spun, care s-a plâns c-a ajuns acasă cu febră musculară după ce-a ”mutat o droaie de dulapuri” și s-a potrivit numai bine cu faptul că un altul a fost acuzat că ”strânge” - și-l cunosc, am dansat cu el - nu strânge decât când e disperat că nu te urnești.

Și-o să intru direct în subiect: partenerii ”brutali” sunt, în general, o consecință a partenerelor ”țepene”.

Fetelor:
- băiatul conduce, ce-i drept, dar nu te mută cu forța - dacă ai priceput în ce direcție vrea să te duci, du-te, dacă n-ai priceput, zâmbește-i tâmp - o să priceapă el. Băieți, și voi, zău... dacă vedeți că nu s-a bunghit, nu insistați cu forța, schimbați planul și conduceți-o în altă figură - dar asta înseamnă să fiți spontani și să nu vă cantonați în succesiuni de figuri, musai ălea și nimic altceva.

- dacă băiatul te strânge ca-n menghine, cel mai adesea, înseamnă că te lași greu urnită - încearcă să colaborezi cu el, ca să nu fie nevoit să facă toată treaba și ține-te bine pe picioarele tale - nu-i place nimănui (cu o notabilă excepție, care nu-i de la noi din oraș) să plimbe dulapul în brațe și să ajungă acasă rupt de șale și de oboseală.

- băieții cu ”mână grea” sunt consecința fetelor care așteaptă ”să fie dansate” - nu exclud c-or fi și unii bădărani din fire, dar în general băieții aplică exact atâta forță cât e necesar, rareori mai mult și numai cu partenere noi cărora nu le cunosc reacțiile. Știu eu pe cineva care-i aproape touchless și dacă-i intri pe lungimea de undă (ceea ce nici mie nu mi se întâmplă mereu) ai parte de o experiență... next level.

- dacă stai bleagă și n-ai strop de viață în tine, băiatul va simți nevoia să te susțină, dacă stai țeapănă va fi nevoit să contracareze - găsește o cale de mijloc în care să simți ce vrea partenerul și, în același timp să-i dai feedback. Cu cât figura pe care o executați e mai ”în viteză”, cu atât priza va fi mai strânsă și tensiunea fiecăruia dintre voi mai mare - inerția și forța centrifugă nu-s o părere, ele există și se cer controlate - asta nu înseamnă să stai băț toată melodia.

- dacă ții mâinile țepene, băiatul va face skandenberg, dacă ți-s moi, nu te poate conduce. Răspunde-i cu o forță aproape egală (și de sens contrar) - dacă-l împingi, va împinge și el... și crede-mă... te dovedește.

- despre dips numai de bine... dar, fată dragă, ține-te pe picioare, nu te moleși ca o cârpă. Băieți, dips-urile nu-s procedee de judo, scopul nu e s-o scoți pe creștină în afara centrului de greutate ca să-ți pice-n brațe, pentru că dacă faci asta va trebui să-i susții toate kilele - multe sau puține, câte are.

- despre lifts... mi-e și frică să scriu... Fetelor, țineți-vă de băiat fără să-l sugrumați și fără să-i înfigeți unghiile în piele. NU vă aruncați, lasați-l pe el să decidă momentul ridicării, când e pregătit. Dacă-i săriți în brațe când e relaxat ori dați cu popoul de planetă ori îi rupeți șalele ori ambele.. Dacă n-aveți încredere să vă lăsați ridicate (eu una îmi pun nădejdea doar în vreo 4 cetățeni - până acum) eschivați din timp iar dacă v-ați trezit în aer, stați blânde, n-a rămas nimeni în aer, cândva o s-ajungeți din nou pe sol. Băieți, io știu că vă e drag să ne arătați ce ”forțoși” sunteți, dar nu ne luați prin surprindere, s-ar putea ca reacția noastră să nu fie dintre cele mai fericite.

miercuri, 2 noiembrie 2016

Basic instinct...

...sau, mai bine zis, dispariția lui îmi pare mie c-ar fi sursa majorității nefericirilor contemporane.

Cum?
Uite-așa: excesul de informație referitoare la body language ne-a transformat pe toți în niște roboți ai bunăvoinței și comunicării non-verbale. Vă dau doar câteva exemple:

- vorbești cu cineva și te simți agresat (verbal) sau nu-ți convine ce auzi și-n loc să-ți încrucișezi brațele pe piept urmându-ți instinctul firesc, îți aduci aminte c-ai citit undeva că ăsta-i semn că ”te-ai închis/ retras în defensivă” și duci mâinile la spate (unde le ții strâns să nu-ți zboare). In absența reacției, interlocutorul crede că-i pe calea cea bună și-i dă înainte în timp ce ție ți-e din ce în ce mai greu să ții mâinile la spate și te enervezi cumplit. Cu mâinile-n piept i-ai da măcar un semn că ”se duce Brăila”...

- tot ”pe surse” ai învățat că nu-i frumos să contrazici direct interlocutorul, așa că o dai cotită cu ”după părerea mea”, ”prețuiesc opinia ta, dar...”... lalala, blablabla... iar ăla înțelege fix opusul la ce-ai zis pentru că suntem setați să auzim doar ceea ce ne convine iar restul, partea neplăcută, se pierde printre vorbe. Dacă-i zici în față ”coaie, ești razna pentru că...” n-are cum să mai ignore evidența.

- ”zâmbește, zâmbetul deschide calea către comunicare” - și uite-așa ajungi să stai veșnic rânjit, lumea crede că șezi pe petale de trandafir iar tu faci spume-n sinea ta. În plus, ca să fie confuzia deplină, știm toți să zâmbim fals cu ochi cu tot - că-i plin internetul de tutoriale.

- ”o îmbrățișare de 25 de secunde...” - un căcat! O îmbrățișare de 25 de secunde cu o persoană care ți-e antipatică se simte ca un pumn în plex iar cu cineva indiferent nu se simte nimic! Dar ne îmbrățișăm cu toții de-a valma ca sectanții și ne facem vânt cu coada ca calul de bășină că ce mult ne iubim noi între noi, precum și fiecare cu oricine. O orgie de efuziuni sentimentalo-vesele prea colorate ca să fie adevărate.

Într-o lume perfectă, cu oameni ”deschiși”, ”sincer-zâmbitori”, ”amabili” și ”iertători”, comunicarea (a nu se confunda cu înșiratul cuvintelor în fraze) e din ce în ce mai dificilă, și neînțelegerile din ce în ce mai frecvente.

Să fii natural atunci când ești necăjit, arțăgos sau să n-ai chef de conversații nu mai e la modă, ba chiar e un handicap sever. Cei din jurul tău așteaptă să te integrezi în ”la vie en rose” și e vai de capul tău dacă n-o faci.

Să ne oprim un pic și să ne uităm la animale, oricât de bine dresate, când au ceva de comunicat, o fac explicit deși n-au darul vorbirii. Un câine care a încrețit nasul și mârâie nu te place, dacă dă vesel din coadă cel mai probabil s-ar juca. În schimb o mâță care dă din coadă e sictirită de ceva iar acel ceva ai putea fi tu care nu-i dai pace și continui s-o sâcâi când nu mai are chef.

Noi nuuu, noi NLP, body language, psihologie... ființe evoluate-n pula mea. Noi pupicei, inimioare, complimente, îmbrățișări, zâmbete și... cuțite-nfipte-n spate.

P.S. Cel mai adesea când spun adevărul nu mă crede nimeni și-s bănuită de gânduri ascunse  iar când trag minciuni mai ceva decât Munchausen adunarea-i în extaz (de la părinții mei încoace, până-n zilele noastre) - vivat alterarea comunicării non-verbale care face să fii mai credibil când te străduiești decât când ești natural.




marți, 1 noiembrie 2016

Lehamite

Așa m-am săturat de fals.
De minunate și de grozavi.
De filozofelile gata mestecate, ușurele și simpatice.
De salvatorii planetei și-ai balenei albastre.

De binevoitori, de prea-drepți dar și de autoproclamații ciudați, ăia care-s ca nimeni, mai unici decât fulgul de zăpadă.
De prea amuzanți și de prea triști.
De veșnicii îndrăgostiți, de nefericiții suferinzi din amor.
De misogini și de misandre.
De interesanți și de interesate.
De ăia care prea știu de toate și de ăia care se îndoiesc de orice.
Toți pe culmi, care mai de care...
WOW!
Bă, da' pe la mijloc, așa... normal și banal n-o mai arde nimeni?



joi, 13 octombrie 2016

Ursul

Am hălăduit prin munți suficient cât să mă întâlnesc cu urși în libertate de câteva ori și niciunul dintre ei n-a dat vreun semn că l-aș interesa, așa că înclin să cred că oridecâte ori întâlnirea dintre om și urs se sfârșește prost pentru vreunul dintre ei, omul e de vină.

Prima dată, aveam vreo 12 ani și eram într-o tabără de orientare turistică. Am lăsat mâncare înșirată pe lângă corturi și Moș Martin n-a întârziat să apară. Eram vreo trei copii, elevi ”de serviciu”, căcați pe noi de frică (restul erau plecați în drumeție). Ne-am retras ușurel către marginea taberei și am tăcut mâlc. Ursul a scormonit prin pungi, s-a așezat tacticos în cur să mănânce. Ne uitam fascinați cum se folosește de labele din față ca de mâini și cum mușcă din roșie. Când a terminat, s-a ridicat, a băgat nasul într-un cort și cred că l-a izbit mirosul de șosete nespălate că s-a întors și a plecat. ATÂT.

A doua oară, eram la Călugărița, pe balconul de la etaj, cu picioarele atârnate în gol... luptam din greu cu o sticlă de vin și fumam, când unul dintre prietenii mei a zis în șoaptă: trage-ți încet picioarele sus și nu țipa, uite ursul. Era la vreo 5 metri, tot la mâncare venise, făcusem mai devreme un grătar a cărui mireasmă se împrăștiase în toată zona. A inspectat masa, a șparlit o pâine și niște oase, s-a uitat în sus la noi, s-a întors și a plecat. A doua zi am călcat într-o balegă gigantică, cred că era al lui. ATÂT.

A treia oară eram la Cumpăna, plecasem dis-de-dimineață, abia se lumina de ziuă, să-mi caut un loc pitoresc de căcare dar am găsit zmeură și am zăbovit nițel. Și cum strecuram eu prudent mâna printre spini ca să nu mă zgârii, dau de ceva cald și umed, îl atinsesem fix pe nas. M-am uitat la el, el s-a uitat la mine. Instinctul a fost să țip dar, din fericire, nu mi-a ieșit niciun sunet din gâtlej. Am încremenit așa, cu mâna întinsă și cu gura căscată. Probabil că era vegetarian, că altfel, dacă întindea botul, îmi lua mâna din umăr. S-a întors și a plecat în fugă săltând din curul mare și blănos. Eu am mai stat vreo 5 minute, că nu mă țineau picioarele să mă mișc. ATÂT.

A patra oară eram în Răcădău, ne dusesem să vedem urșii gunoieri. Lume... nah... ca la urs. Mașini, faruri, claxoane, puhoi de cetățeni cu plozii lor cu tot - urșii gunoieri erau la vremea aia (2004-2005) distracția principală a turiștilor din Brașov. 
Pe marginea de beton care înconjoară tomberoanele se plimbau o ursoaică full-size c-un puiuț (cât ăla de la Sibiu) și-un adolescent slăbănog, mai blonduț și cam nătâng. 
Toată lumea le arunca mâncarea de la distanță, numai unul mai deștept, l-a chemat pe Nătâng să-i dea napolitane din mână. Nîtângul a venit și lua din mână cu grația cățelului dresat să nu te atingă cu dinții. Numai că atunci când s-au terminat napolitanele, Deșteptul s-a întors cu curul la urs și-a plecat foșnind punga. Ursul s-a luat după el și toată lumea s-a isterizat. În urletele frenetice ale mulțimii Deșteptul a aruncat punga rupând-o la fugă, noroc că Nătângul s-a oprit să vadă dacă mai e ceva în ea.
Între timp puiul dispăruse și ursoaica îl căuta din ochi. Am început să-l căutăm și noi căci privirea ei nu prevestea nimic bun. Și pe când vorbeam cu un prieten aflat chiar lângă mine că poate-i momentul să ne cărăm, am simțit cu se strecoară printre noi, împingându-ne ca să-și facă loc... ursulețul care ajunsese cumva în spatele spectatorilor. Mă-sa l-a văzut, noi am înghețat. I-a făcut semn din cap ”hai” și a plecat în pădure. Ăla mic a iuțit și el pasul ca s-o prindă din urmă și ATÂT.

Departe de mine gândul să vă zic cât îs de vitează, m-am speriat de fiecare dată. 
Ursul e un animal mare, atât de mare că-i suficient să se așeze pe tine din greșeală și-ți rupe oasele.
Pe de altă parte, fără să fiu vreun expert în materie, experiența m-a învățat că dacă-i lăsat în pace, ursu-și vede de treaba lui.

La Sibiu, o gloată fără cap(etenie) s-a excitat atât de tare la vederea ursulețului încât întâi l-au hăituit 3 ore și apoi l-au împușcat în loc să-l prindă.
Puiul n-avea 1 an, ursoaicele nasc primăvara nu toamna, avea maximum 7 luni. Dacă ar fi avut un an și 7 luni ar fi fost mult mai mare, mai înalt, ”adolescent”, cu picioarele lungi și slăbănog.

Să nu uităm totuși că la noi ”tradiția” cere să tai capul șarpelui cu sapa dacă-l găsești în drum - șarpe care, în cele mai multe cazuri nici măcar nu-i veninos... dar cine să facă diferența?

Disclaimer:
Nu luați povestirile mele drept sfaturi despre cum trebuie să te comporți când întâlnești ursul.
Singurul sfat pertinent: în niciun caz nu-l puneți în condiția de a se simți amenințat căci se va apăra și... chiar are cu ce.
Cât despre pui, oricât ar fi de drăgălași, lăsați-i în pace, mamele lor nu-s bucuroase să-i vadă smotociți și, chiar dacă n-o vedeți, ursoaica poate fi în apropiere.





marți, 4 octombrie 2016

Ce-mi place

... cum știu toți ce-i mai bine pentru mine.
Ce-ar trebui să fac și mai ales cum.
De ce așa și nu altfel. Cu argumentul că ”așa se face” sau ”așa face toată lumea”... păi bă, dacă era pe-așa... încă mai scăpăram două pietre ca să aprindem focul.

Că iadul e pavat cu intenții bune nu-i o noutate.
Că nimeni n-ascultă ca să priceapă ci doar ca să aibă timp să-și pregătească replica - e un adevăr de-o banalitate infiorătoare.

Totuși, când ”ce-i mai bine pentru mine” coincide cu ce-i mai comod pentru tine, cât aș fi de naivă și predispusă congenital la credulitate, tot începe să mă roadă viermele mic și tenace al îndoielii.
Șvaițer mă face.

Dar bomboana pe colivă e când mă întrebi cu seninătate ”S-a întâmplat ceva?”... ”Aaaa, nu. Nimic, așa-s io tâfnoasă de fel!”.

Cum să facem? Așa?
Sau așa?

Că p-amândouă deodată n-avem cum.


miercuri, 21 septembrie 2016

Scrisoare deschisă cunoștințelor mele

(că prietenii știu deja aceste lucruri și le-au acceptat)

Dragilor de ambe sexe,
Am ajuns la vârsta la care, hedonist așa, nu-s dispusă să depun eforturi ca să fac pe plac nimănui. 
Sunt un pachet de defecte și calități, de țâfnă și umor, de exprimări academice și jargon de mahala, de glume tâmpite și bancuri bune.
În plus am fitilul scurt și cuiul de la grenadă scos, așa că e clar că trebuie să vă fiu foarte dragă ca să riscați să petreceți timp în compania mea sau să vă mâne amarnic curiozitatea.

Dar dacă nu-i așa, dacă nu aveți deschiderea și disponibilitatea să mă acceptați fix așa cum sunt, am vești pentru voi: I don't give a shit!
Din păcate pentru voi și din fericire pentru mine (și viceversa), mutra mă dă de gol așa că mă aflu în imposibilitatea de a mă preface. 
Nu fac complimente și nu lingușesc, consider că-i o pierdere de vreme și un atentat la inteligența interlocutorului. Dar dacă îmi place ceva, spun. Dacă nu zic nimic înseamnă ori că mă lasă rece, ori că nu mă deranjează suficient, ori că n-am băgat de seamă.

Din aceleași motive nu voi da aprobator din cap când aud concepte care mie mi se par inepții și tot d-aia nu încerc să-mi impun punctul de vedere deși uneori îl susțin cu argumente, care pot fi acceptate sau nu - mi-e egal. 
Evit discuțiile despre religie, politică și sănătate pentru că inevitabil vreun participant știe cel mai bine cum vine treaba și ridică vocea ca să-și impună convingerile, obligându-mă să-l iau la mișto sau să plec - ceea ce fac cel mai adesea.
Nu încerc să ”strâmb” pe nimeni după chipul și asemănarea mea dar mă și feresc ca de dracu de cei care vor să mă ”îndrepte” după perceptele lor.

Prietenii mei sunt ori la fel de țăcăniți ca și mine (și cam în aceeași direcție) ori extrem de toleranți.

Sunt deseori sarcastică, dar nu în mod deliberat ci pentru că ăsta-i genul de umor care ”izvorăște” din mine și n-am de gând să-mi pun stavilă gurii pentru orgoliul nimănui, mai ales că-s obișnuită să nu mă iau prea în serios nici măcar pe mine, d-apoi pe alții.

Am dreptul inalienabil să fiu ceea ce sunt și cui nu-i place (întregul ”pachet”, cu bune și cu rele) să fie sănătos. Nu țin morțiș să fac ”preteșug” cu nimeni și nu consider că o seară la bere (chiar dacă ne-am distrat) e generatoare de obligații sau creatoare de așteptări.
Nu fac favoruri nimănui, fac ceea ce pot și, naiv așa, ceea ce cred că ar face și celălalt pentru mine într-o situație similară. Aici mă înșel deseori da-i ok, câte-o trezire la realitate nu face rău... deși când e ”în palme” doare un pic.
Accept glumițele de orice fel și natură dar dacă celălalt se sclifosește de la o miștocăreală încep să mă-ntreb dacă n-are cumva un simț al umorului unidirecțional în care eu sunt clovnul - nu că m-ar durea minimamente în cur (e un rol pe care mi-l asum deseori benevol) ci doar pentru că nu-i corect.

Nu-mi plac paranoicii: dacă plouă, de ce plouă, dacă-i soare, de ce-i cald, dacă ești amabil, ce vrei de la el, dacă ești sarcastic, ce-ai cu el. Chill, fie că te agiți, fie că nu, cade apă din cer, răsare soarele, unii te vor plăcea iar alții te vor lua la mișto iar baba care vinde pătrunjel la colț s-a uitat urât la tine pentru c-așa-i căutătura ei nu pentru că are ceva personal cu tine.

Nu-mi plac zânele și zânii pământului: urcați pe piedestalul respectului universal pe care cred că-l merită, cu capul plin de bășini și ifose, cerșind prezentarea omagiilor de către oricine le taie calea. Take a break, ești unul din 8 miliarde și cap încoronat dac-ai fi, tot ai fi unul din 29. Știați ca-s atâția? Nici eu, și-n afară de 2-3 care-s de notorietate dac-ar muri mâine oricare dintre ceilalți nici n-aș afla și nici că mi-ar păsa.

Nu-mi plac ”punătorii de bot”: ăia care se ofuschează în tăcere din te miri ce și-și iau mutra tristă, cu buza de jos lăsată și cu ochii de căprioară împușcată, ca să vezi și să-ți pară rău ție, nemernicul nedelicat care-ai rănit făptura gingașă. Grow up, ”mutrița” funcționează doar în copilărie, dup-aia evoluează treptat, constant și nemăgulitor către ridicol. Dacă ai ceva de spus, deschide gura și pronunță cuvinte - pe cât posibil ordonate în propoziții inteligibile, cu subiect și predicat.

Nu-mi plac ”serioșii”: ăia care abordează cu demnitate suverană orice căcat, care fac din țânțar armăsar și se mai și supără când tu nu vezi bidiviul din gâză. Ăia care nu glumesc cu ”lucruri sfinte” și-și fac cruce cu limba-n gură când te iei de Daniel Merced(i)esel (ăsta e doar un exemplu, că tot era zicala cu de-ale bisericii). Cheer up, oricum mori.

Nu-mi plac ”smiorcăiții auto-martirizați”: ăia care se vaită întruna de căcatul în care se află (în care-au intrat benevol, i-a băgat altcineva ori s-au nimerit pe-acolo) dar nu fac nimic ca să repare situația și așteaptă compasiune ad infinitum. Get up and fight or get out, altă soluție nu e, n-am bagheta magică, dac-o aveam... eheee!

Nu-mi plac entuziaștii de paradă, imitatorii bucuriei din filmele americane... ăia care sar în sus din orice pârț, pentru că-i clar: ori îs proști și n-au înțeles ”the big picture” ori îs falși.

Îmi plac oamenii calzi, ăia care-ți topesc țepii prin simpla prezență.
Îmi plac oamenii sinceri chiar dacă dau uneori cu bâta-n baltă.
Îmi plac oamenii pe care poți să pui bază, care zic clar ”da” sau ”nu” și se țin de ce-au spus.
Îmi plac oamenii empatici, ăia care știu când ți-e de glumă și când nu. Care știu când să te ”pupe” ca să-ți treacă buba și când să te lase-n pace.

Har domnului că-s puțini, că ăștia-s cei cărora le dau cămașa de pe mine dacă le trebuie și pentru care mă duc până la capătul pământului și înapoi... și-ar fi obositor dac-ar fi mulți.

Morala, c-am lungit-o destul și am treabă: what you see is what you get. Mi-ar plăcea să zic și ”what you give is what you get back”... dar n-am ajuns la gradul ăla de înțelepciune aplicată.


marți, 20 septembrie 2016

Sindromul chiloților de tablă

Ca să ne fie clar, ”chiloții de tablă” nu se referă la cur ci la cap.
După ce-ai fost futut la creieri în fel și chip, instinctul de conservare îți spune să-ți pui chiloții de tablă, astfel încât orice încercare ulterioară de penetrare să dea greș.
Unii zic că ești cinic, alții că te ții cu nasul pe sus dar toți îs de acord că ești ”cam al dracului”.
Și umbli așa blindat și senin prin lume până când, din motive incerte, decizi că e safe să ți-i dai jos, că doar a trecut o vreme de când n-a mai atentat nimeni, plus că situația de față e oarecum benignă, deci să nu fim paranoici, zic.

Trece o vreme, începe să-ți placă senzația vulnerabilitate provocată de ”exibiționismul mental” și-ntr-o zi... 

BAM! Na-ți-o p-asta!
Bă, ești pruost? Nu cred!
BAM, mai na una!
Hai frate, că nu erau pentru mine, m-au nimerit din ricoșeu.
Ah, da? 
POC, una-n moalele capului, fix în mijloc, ca să nu mai ai cum s-o dai cotită.

De ceeee? Ce-am făcut ca să merit asta?

Nimic! N-ai făcut nimic! Ești doar prost!
Crezi în tine și d-aia, din când în când, în alții. Că karma (!) cică-ți dă ce-i dai. 
O pulă-ți dă karma. Peste ochi ți-o dă!
Îți dă karmele de căcat ale altora adunate-n creierii ăluia care te-a pocnit judecându-te după chipul și asemănarea celor dinainte.

”Futu-ți morții mă-tii karmă!” - suspini printre dinți în timp ce te retragi într-un colț ca să-ți pui armura veche și cam șifonată de atâta îmbrăcat și dezbrăcat și să te juri pe sfinți că n-o mai dai jos, c-ai învățat lecția... Știi cât ține înțelepciunea? Până data viitoare :-P.

Da-ntre timp se miră toți:

... Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
"S-a făcut a dracului!"

Tudor Arghezi - Zdreanță