de la dirigu' meu cetire, mulțumesc dom' profesor ca mi-ați ridicat mingea la plasă :-)
Am tot stat și m-am întrebat care-i rostul meu măreț în lume, că-mi pare uneori c-aș consuma resursele planetei degeaba. Nici vreo minune n-am descoperit, nici vreo fapta de vitejie n-am făcut... îmi rezulta deseori ca îs pe-aici ca sa le-ncerc unora răbdarea, că la asta ma pricep... de premiul I.
"Nucă" a fost porecla pe care mi-a dat-o tata, pentru că la orice zicea îi răspundeam spontan cu "nu că..."
Cu mine nimic nu merge lin, toate-s contestate, întoarse pe toate părțile și-n veci n-aș face ceva pentru că "așa trebuie" sau "așa e bine"... până nu-s convinsă de necesitatea, oportunitatea și inevitabilitatea unei acțiuni... nu ridic un deșt de-ar cădea cerul.
În plus, puturoasă și hedonistă din fire, îs de părere că există oricând o cale mai simplă, așa că-mi petrec zile în șir căutând-o și de cele mai multe ori o găsesc de parcă soarta și mama natură ar vrea morțiș să-mi confirme teoria.
Peste 70% din lucrurile pe care le fac, le fac pe dos față de cutume. 90% din ele îmi ies, restul le dau în bară magistral...
În societate, treaba stă cam așa:
- dacă faci lucrurile ”așa cum trebuie” și îți ies, ești minunat/ social integrat/ de nădejde bla-bla-bla, dacă nu-ți ies se cheamă c-ai avut ghinion iar lumea simte nevoia să-ți plângă de milă și te consoleze.
- dacă aceleați lucruri le faci ”your way” și ies se cheamă că ”ai avut noroc”, dacă nu ies înseamnă că ți-ai căutat-o și aceeași lume de mai sus te arată cu degetul.
Treaba e că nu prea poți să stai ”și-n căruță, și-n teleguță”, trebuie să alegi în ce tabără joci și să te ții de ea.
De ce zic ”alegi”? Pentru că poți fi ”material de my way”, mai degrabă răzvrătit decât ascultător și din varii motive (comoditatea fiind unul dintre ele) alegi s-o iei pe calea conformării sociale.
”Lupu-și schimbă părul dar năravul ba” e proverbul care se potrivește aici. Știu asta pentru că am încercat-o pe pielea mea și până n-am acceptat că nu pot fi ceea ce așteaptă alții de la mine din simplul motiv că sunt altceva, n-am avut pace.
De puțină vreme încoace, am luxul să mi se rupă de părerea altora și, deoarece cred că nu-ți atingi, pe deplin, potențialul până când nu ajungi să te simți liber, încep (abia acum) să sper că o să-mi găsesc rostul.
Dacă viața ar fi o bucata de geam cu o găurică în ea și ”miezul” vieții ar fi să bagi o piatră prin găurică (în mod repetat), apoi io-s aia care nici măcar nu încearcă s-o vâre cătinel de la o lungime de mână ci o aruncă de la 5 metri... să te ții cioburi până înveți să centrezi ținta.
Și-apoi ferească Dumnezeu să se nimerească cineva între "chiatră" și geam că se-alege pălit deși, evident, piatra nu-i era destinată..
Și-ai zice că te-mblânzești cu vârsta...
Da, pe dracu'... dimpotrivă... din ce îți ies "făcăturile" și-ți îmbunătățești procentul de reușite, d-aia capeți tupeu și mai abitir arunci bolovanu'... motiv pentru care când o dai în bară, ajungi s-o dai mereu grav (cu trecerea timpului pierzi opțiunea greșelilor mărunte și-ți rămân numai cele grandioase).
Mă gândeam că sunt suma experiențelor mele.
Sunt suma oamenilor pe care i-am cunoscut și care mi-au influențat viața în vreun fel.
Sunt suma cântecelor pe care le-am cântat, a berilor pe care le-am băut, a florilor pe care le-am plantat, a mâțelor care mi-au dormit în poală.
Sunt suma firelor de nisip lipite de buci în Vamă, a nenumăraților kilometri la volan, a răsăriturilor și apusurilor de soare pe care le-am privit, le-am dormit sau le-am ignorat.
Suma tristeților și a bucuriilor, amestecate și transformate dintr-una în alta.
Fiecare eveniment din viață a ciobit din mine sau mi-a pus un moț.
Sunt o colecție de cucuie și indentații, de floricele și arabescuri.
Sunt un puzzle din mine, din tine, din el, din ea, din apa și din munte, din zăpadă și soare, din frică și curaj, din bucurie și lacrimi, din nimicuri și din cumpene de viață.
Îs o corcitură veșnic ”under construction” :-))))))))))))))))))))))))))
Iar lucrurile pe care nu le-am comis se împart în două categorii:
- nu le-am făcut ÎNCĂ
- nu le-am făcut pentru că au trecut pe lângă mine și nu le-am ”prins” - ăstea s-au dus și nu se mai întorc iar orice părere de rău sau încercare de a găsi similitudini cu situații prezente îs o labă tristă pe care refuz să mi-o fac.
Nu cred în ”rău sau bine”, cred doar în ”așa sau altfel”.
Când îl alegi pe ”așa”, ”altfel” dispare. Cele două nu coexistă, cărarea pe care n-ai apucat nu rămâne acolo întru analiză viitoare și retrospecții, ea dispare în secunda în care ai ales calea cealaltă.
De fapt a doua cărare nici nu există, ea avea potențialul de a fi creată, potențial pe care l-a pierdut odată cu decizia ta de a nu o materializa.
Așa că, uitându-te în urmă, n-ai să vezi intersecții ci un singur drum, ăla pe care-ai apucat-o, drept e că-ți rămân curbele mărturie a faptului că pe-acolo ar fi putut fi o altă variantă. Tentativele de ”întoarcere în timp” nu fac altceva decât să confirme că... în urmă nu e nimic altceva decât ce-a fost deja.
Pfuai, tocmai mi-a picat fisa că-s Transfăgărășeanul... nu puteam fi o autostradă :-)))) deși cred că m-aș fi plictisit enorm.
Și m-am luminat, temporar, gândindu-mă că poate rostul meu pe lume e să-i ating pe alții, așa cum alții m-au atins pe mine.
Că un crâmpei din mine e în fiecare om pe care l-am cunoscut și în fiecare loc pe unde-am umblat.
Că-s o bilă de biliard, și tu ești o bilă de biliard, și el e o bilă de biliard și, când ne ciocnim, ne schimbăm reciproc traiectoria și poate ăsta-i rostul nostru să ne ciobim, să ne șlefuim și să ne redirecționăm reciproc.
Și de-o fi așa (că nu-i exclus să mă răzgândesc mâine) știu câțiva oameni care și-au făcut treaba și cred că și mie mi-a ieșit de câteva ori.
