Când am o zi ca cea de azi, simt nevoia să mă scot din priză, să-mi dau un shut down.
Intoxicația alcoolică la primele ore ale dimineții nu e o opțiune, dormitul nici atât... ce să fac?
Călătoresc în timp înapoi.
Las neuronul să se plimbe prin copilărie, îl trimit în vremurile în care făceam atâtea prostii că ai mei renunțaseră să le contorizeze, păcat că ”Amintiri din copilărie” s-a scris deja că aveam material pentru 3 volume.
Mă bucur că am avut oportunitatea (sic) să le comit și-mi pare rău pentru copiii din ziua de azi, monitorizați de părinți în fiecare clipă și cu opțiunile reduse la minimum.
Evit să nominalizez coparticipanții la trăznăi, unii dintre ei au, la rândul lor, copii și principiul ”nu-i da idei” e sfânt.
Pe vremea când scările de bloc nu aveau interfon, una dintre năzbâtiile cele mai savuroase era să legi clanțele ușilor de la două apartamente aflate față în față cu o sârmă zdravănă (cu vreo 50 cm mai lungă decât distanța) și apoi să suni la ambele uși. Dumnezeii pe care ambii locatari ni-i adresau frustrați de neputința de a deschide ușile făceau toți banii. În plus pericolul să te prindă era practic nul, ei fiind sechestrați în propriile lor apartamente.
Mai riscant dar la fel de gustat era clasicul căcat împachetat în hârtie de ziar și incendiat pe preșul de la ușă, pe care invariabil toți au încercat să-l stingă turtindu-l cu talpa papucului și împrăștiind conținutul peste tot.
Dacia descălțată de roți și lăsată în echilibru precar pe 4 sticle de lapte, precum și Lăstunul urcat, cu mare efort, pe masa de ping-pong, au fost la vremea lor isprăvi despre care s-a vorbit îndelung dar pentru care n-a fost nimeni pedepsit deoarece nu ne-au prins.
O distracție sezonieră, limitată la perioada deniilor când aglomerația din biserică permitea prinderea fustelor între ele cu ace de siguranță, era să stai la ușă spre sfârșitul slujbei și să savurezi învălmășeala pricinuita de tentativa de ”evadare” a babelor unite între ele la nivelul tivului și care uitau brusc de cele sfinte înjurând ca la ușa cortului.
Bomba realizată din praf de artificii și ”detonată” (după multe observații empirice și calcule matematice) drept între cracii dirigintelui devenit brusc campion la sârbă a rămas în analele unui fost liceu de fete și mi-a adus prima notă scăzută la purtare.
O simpla ”greșeală” de ortografie în teza de istorie, în care am scris de sus până jos ”i-o bagi” mi-a adus o notă de 2 și pentru că am contestat decizia și am susținut că trebuie analizat conținutul istoric și nu gramatica, mi-am căpătat a doua notă scăzută la purtare. Pentru asta chiar nu mă simt vinovată, i se dusese buhul respectivului profesor că n-are răbdare să corecteze tezele și dă notă după cât de multe pagini ai scris, io am vrut doar să verific... al dracului ghiuj taman pe-a mea s-a găsit s-o citească.
”Letopisețul de când s-a bulit fata popii”, o ”poezioară” de 400 de catrene care mai de care mai pornografice (scrisă pe o foaie A3, în caligrafie bizantină) și din care încă-mi mai aduc aminte câteva strofe, ne-a dăruit, mie și celor doi colegi parteneri, a treia notă scăzută la purtare dar și o oarecare faimă. Și nu, oricât îs io de slobodă la gură, n-am să pun aici vreo mostră din Letopiseț... dacă nu-s recitate cu emfază, n-au haz.
N-am să uit năduful din vocea tatei care, văzând vreun profesor cum se apropie de poarta noastră, zicea ”iar a făcut asta vreo nesărată”. Majoritatea rămâneau nepedepsite, pentru că ai mei cu greu își stăpâneau râsul când auzeau despre ce-i vorba și erau de părere că dacă ”făcătura” e amuzantă și nu prezintă pericol nu merită pedepsită doar de dragul conformării la normele sociale.
Cu totul altfel stătea treaba cu ”ruleta rusească”... dacă stau și-mi număr ”viețile” ca pisica, îmi rezultă că-s ”pe credit” de ceva vreme.
Concursul ”cine trece strada mai aproape de botul mașinii” care presupunea statul în boscheți până când mașina vizată era suficient de aproape și tâșnitul ca din pușcă prin fața ei întru spaima șoferului și adrenalina proprie s-a terminat și bine și prost în același timp când i-am făcut din greșeală figura propriului meu tată, care după ce a pus frână și m-a evitat ”la mustață” m-a fugărit preț de 3 străzi și când m-a prins mi-a dat primele (și ultimele) două palme din viața mea de mi-au sunat creierii-n cap.
Mersul cu bicicleta c-o mână pe ghidon și una pe camion, săritul în cap de pe baraj, tentativele de zbor cu deltaplanul home-made, precum și haiducitul prin țară vreo două săptămâni s-au lăsat cu ”arest la domiciliu” pe perioade mai scurte sau mai lungi, proporționale cu spaima trăită de ai mei.
Blestemul mamei mele către mine a fost ”să-ți dea Dumnezeu un copil ca tine ca să vezi cum e”... d-aia n-am.
