Astăzi o zicală din înțelepciunea italienilor, care tradusă sună cam așa:
Orice problemă are o soluție. Dacă n-ai soluție, ce problemă ai?
Perfect logic dacă stăm s-o analizăm: în momentul în care n-am o soluție cu care să rezolv problema, ea se transformă într-o stare de fapt pe care n-o pot influența așa că n-are rost să-mi pierd vremea gândindu-mă la ea.
Îmi aduc aminte de un fost șef (pardon, ”coleg” că la ”marea companie” toți suntem colegi, ce-i drept unii mai colegi decât alții) care-mi ținea teoria ”zonei de influență”. Ea sună cam așa: în viața omului sunt unele lucruri pe care le poate schimba și altele pe care nu le poate clinti. Să te concentrezi asupra celei de-a doua categorii înseamnă pierdere de vreme și la final frustrare garantată. În schimb prima categorie merită toată atenția, pentru că acolo, în ”zona de influență” se întâmplă progresul. Înțeleaptă filozofie, păcat că-i greu de aplicat.
Necazul meu e că, deseori, până să ajung la concluzia că o chestiune n-are soluție, treaba respectivă mă macină și-mi strică ”feng shui-ul”.
Atâta timp cât o consider problemă, îi caut cu asiduitate soluția. Odată ce i-am pus eticheta de ”stare de fapt”, mă liniștesc și-o dau la spate fără regrete sau rezerve. Mă adaptez și învăț să trăiesc cu ea.
Ca să complice lucrurile, uneori etichetarea unei chestiuni ca fiind ”influențabilă” sau ”fixă” e o treabă subiectivă iar alteori e temporară. Adică: lucruri pe care eu nu le pot schimba eu azi, pot fi acum la îndemâna altcuiva sau chiar la îndemâna mea dar într-un viitor incert. Motiv pentru care ”stările de fapt” date la cur trebuie revizuite din când în când, că poate pică zarurile altfel... sau poate nu.
Mai e și situația, absolut specială, pe care eu o numesc ”iluminare” și care face ca la o vreme după ce ai încetat să-ți mai bați capul, stând dimineața pe budă și privind în neant, să-ți vină o idee genială din seria ”cum dracu de nu m-am gândit la asta mai demult?”.
Recunosc cu mâna pe inimă că asta nu mi s-a mai întâmplat de o bună bucată de timp... de când am început să mă cred un mic dumnezeu atotștiutor (lua-te-ar dracu gugăl) și care trebuie să rezolve orice îi pică-n labă... fie că-i o problemă reală, fie că nu-i.
Ca să nu mai zic de situația binecuvântată în care tot amânând rezolvarea din lipsă de soluție ideală ajungi să constați că nu mai e nevoie... ”timpul le rezolvă pe toate”, fie-i țărâna ușoară regretatului gigel.org (numai pentru cunoscători).
Din experiența mea (și cine nu crede să fie sănătos) problemele foarte complicate, cu multiple implicații și conexiuni, alea care dau dintr-una-n alta și care par să-ți solicite fiecare neuron au soluții elementare și de bun simț (vezi nodul gordian).
Reciproca e valabilă: problemele care par simple și care se pot remedia ”legându-le c-o sârmă”, se dovedesc a fi, long term, un ghimpe-n cur, veșnic rezolvate provizoriu, niciodată definitiv și a căror ”sârmă” se rupe când te aștepți mai puțin, fiind înlocuită cu o altă ”sârmă” care se va rupe la fel, pe principiul ”nu-i nimic mai definitiv decât provizoratul”.
Concluzia e o lege a lui Murphy care, din păcate, mie mi se potrivește mânușă:
Nu există pe lume un lucru atât de simplu încât un prost să nu-l poată complica.
P.S. Nostalgică după Gigel, am găsit niște arhive, enjoy!
