Am avut ocazia, weekendul trecut, să simt pe pielea mea diferențele majore dintre stilurile de condus... și mă refer, în mod cu totul neașteptat, nu la automobile ci la dans.
Nu-i vorba despre nivelul de măiestrie în dans ci despre dorința-putința-știința lor de a dansa ÎMPREUNĂ cu partenera, independent de nivelul ei.
E o părere absolut personală și, cu siguranță, nu-i universal valabilă, dar în carnețelul meu de dans partenerii se împart în:
IL PROFESSORE: logic că dansează foarte bine dar conduce didactic, prea evident, dansul cu el e o lecție nu un amuzament. Mai mult decât atât, nu se sinchisește să ”recupereze” un pas greșit, tocmai ca să vezi că mai ai de învățat... de parcă n-ai știi deja. Nu toți instructorii de dans devin IL PROFESSORE, dar unii dintre ei chiar nu se pot dezbăra de nărav nici la petreceri.
BRUTUS: buni dansatori dar... ori c-o fi avut de-a-face numai cu partenere care se lasă greu, ori că vor să arăte cât îs ei de macho, trag și împing ca de fiare la sală. Rezultatul? O parteneră ”lină”, atunci când e brutalizată face 3 piruete în loc de una și zboară învârtindu-se până-n celălalt colț al sălii. Cum le-or mai fi scăpat și altele din mână, au tendința de a ține priza strâns de ți se albesc degetele. Pentru spectatori, dansul nu arată rău, dar partenera iese extenuată și jumulită din confruntare. Dansul cu el e o luptă fără învingători.
MISERUPISTUL: ăsta crede că dansul în pereche e un fel de sincron în care fiecare execută coregrafia, întâmplător față în față. Ăsta nu conduce deloc și se mai și oftică dacă nu faci ce crede el c-ar trebui să faci. Ăștia-s prea egoiști ca să danseze în pereche... părerea mea!
VIOLONISTUL: eee, aici vroiam s-ajung. Genul ăsta de dansator atenuează diferențele de nivel dintre parteneri, astfel încât dansul să fie plăcut de ambele părți.
Te ia ca pe-o vioară și te ”acordează” după care interpretează muzica la noul instrument care ai devenit. Cu ”violoniștii” faci pași noi fără ezitare și-ți ies de-ajungi să te miri ce de figuri știi (să vezi distracție dacă după Violonist nimerești un Miserupist).
Cu ”violoniștii” înveți într-un dans cât în șapte lecții la sală.
Violonistul nu-și bate capul să-ți afle nivelul ci te aduce ușurel unde vrea el, îți împinge, fără brutalitate, limitele.
Violonistul conduce cu tot corpul, dacă ești ”surdă la mână”, poate pricepi din umăr, din picior... de undeva tot te-oi prinde când vrea să schimbe direcția. Oricum cu el niciun pas nu-i greșit pentru că așteaptă sau anticipează astfel încât să iasă bine chiar și când te bâlbâi.
Ăștia dansează de dragul dansului și n-au nimic de demonstrat pentru că știu că-s buni, al dracului de buni! Din păcate specia asta-i foarte rară, din fericire pentru mine am întâlnit câțiva, se știu ei care :-)
