Beware of the brain fart!

Beware of the brain fart!

joi, 12 mai 2016

Let's dance - de ce îmi place să dansez...

... cu cu ăia buni și cu unii profesioniști :-)

Da, mă, bine... în afară de motivul absolut evident al competenței tehnice!

Lumea dansului social e una pestriță: mulți veniți, puțini chemați. 
Motivele pentru care lumea vine la dans sunt dintre cele mai variate dar puțini sunt aceia care vin din pură pasiune pentru dans (dacă-mi spunea cineva asta acum un an, îl trimiteam direct la Bălăceanca).
A zis cineva săptămâna trecută, și citez: ”una e să-ți placă, alta e s-o faci cu pasiune”, punând în cuvinte o senzație care mă bântuia de ceva vreme. 
Am înțeles de ce unii se plafonează după pașii de bază și una-două (șapte, zece, fiecare după putință) figuri iar alții îți fac cel puțin o surpriză pe săptămână și-i vezi cum cresc ca din apă.
Unii dansează ce-au învățat (de multe ori executând figurile în aceeași ordine și numărând), indiferent ce melodie se-aude, ceilalți ascultă muzica, se reinventează spontan și d-aia nu fac două dansuri la fel.
Unii se înțepenesc într-un stil și găsesc toate argumentele din lume ca să-și justifice alegerea, ceilalți dansează de toate, cu aceeași bucurie așa că poți conta pe ei cât e playlist-ul de lung :-)

Vă veți întreba de ce am zis ”unii” profesioniști, pentru că celorlalți li s-a uzat entuziasmul și deși-s tehnic impecabili... lipsește ceva. 

Și mai e ceva, io-s copil singur la părinți, dintr-un oraș mic, crescută la casă și din acest cumul de pricini am o rază a spațiului personal mare și cu granița aproape palpabilă. Pentru mine a fost o provocare dansul în pereche cu necunoscuți și... uneori mai e încă, doar că acum mi-e clară diferența dintre ”priză” și ”pliznău” - pentru cunoscători... pentru novici e o notă la sfârșit.

Faptul ca amândoi știm că dansăm (și-atât) îmi permite să mă las condusă cu încredere, să mă maimuțăresc, să mă bucur. 
D-aia partenerii care scot de la mine cele mai bune dansuri, sunt taman ăia cu priză ”curată”, ăia care știu că un hair-brush și un body-roll, oricât de senzuale, nu-s o invitație la ”cafea”. 
Sunt aceiași cu ăia pe care poți să pui mâna fără teama că vor crede că urmează să-i tragi de.. ciucurel. 
Ăia care, când închid poziția, nu te fac să te-ntrebi ”ce căcat vrea ăsta de la mine?”. 
Cei care pricep că o privire ”what's next?” se referă exclusiv la următoarea figură cu care vrei să te surprindă. 
Ăia care știu că aproape orice e permis atâta timp cât se încheie odată cu melodia și că al doilea dans împreună nu e o continuare a poveștii ci o poveste nouă, de la zero.

Nu întâmplător cei care dansează din pasiune sunt aceiași care-s foarte buni tehnic și au, cu partenera, interacțiuni lipsite de ”inuendo”. Unde mai pui că se pot ”folosi” fără riscuri și după ce-au băut, ai băut sau ambele :-P.

M-ar mânca tastatura să dau niște nume dar precis uit pe cineva așa că mai bine... lasă, că vă știți voi!

Categoric, va fi existând și un alt nivel, la care dansul capătă însemnătate personală, dar e pentru cei care dansează cu partenerul de viață... fost, actual sau viitor.

P.S. La polul opus, am văzut odată un dans ”social”, de-am crezut că-i rupe chiloții acolo, pe ring, de față cu noi... Cât de bun actor să fii? Ori chiar i-o fi rupt... Ori poate nu... Paaanaaa mea, oricum a fost un pic cam prea...

P.P.S.
Judecătorul: Domnișoara te acuză de comportament indecent, povestește-ne cum s-a întâmplat.
Acuzatul: Onorată instanță, plecasem la vânătoare de ”pliznăi”...
Judecătorul: Cum adică?
Acuzatul: Adică, eu trag de ea și ea zice ”Please no, please no!”

P.P.S. Sunt unii, din fericire nu mulți, care-s libidinoși și-n poziție deschisă dar am început să bag de seamă că-s efemeri. Vin, încearcă, pleacă.