Scrisoare deschisă cunoștințelor mele

(că prietenii știu deja aceste lucruri și le-au acceptat)

Dragilor de ambe sexe,

Am ajuns la vârsta la care, hedonist așa, nu-s dispusă să depun eforturi ca să fac pe plac nimănui. 

Sunt un pachet de defecte și calități, de țâfnă și umor, de exprimări academice și jargon de mahala, de glume tâmpite și bancuri bune.

În plus am fitilul scurt și cuiul de la grenadă scos, așa că e clar că trebuie să vă fiu foarte dragă ca să riscați să petreceți timp în compania mea sau să vă mâne amarnic curiozitatea.

Dar dacă nu-i așa, dacă nu aveți deschiderea și disponibilitatea să mă acceptați fix așa cum sunt, am vești pentru voi: I don't give a shit!

Din păcate pentru voi și din fericire pentru mine (și viceversa), mutra mă dă de gol așa că mă aflu în imposibilitatea de a mă preface. 

Nu fac complimente și nu lingușesc, consider că-i o pierdere de vreme și un atentat la inteligența interlocutorului. Dar dacă îmi place ceva, spun. Dacă nu zic nimic înseamnă ori că mă lasă rece, ori că nu mă deranjează suficient, ori că n-am băgat de seamă.

Din aceleași motive nu voi da aprobator din cap când aud concepte care mie mi se par inepții și tot d-aia nu încerc să-mi impun punctul de vedere deși uneori îl susțin cu argumente, care pot fi acceptate sau nu - mi-e egal. 

Evit discuțiile despre religie, politică și sănătate pentru că inevitabil vreun participant știe cel mai bine cum vine treaba și ridică vocea ca să-și impună convingerile, obligându-mă să-l iau la mișto sau să plec - ceea ce fac cel mai adesea.

Nu încerc să ”strâmb” pe nimeni după chipul și asemănarea mea dar mă și feresc ca de dracu de cei care vor să mă ”îndrepte” după perceptele lor.

Prietenii mei sunt ori la fel de țăcăniți ca și mine (și cam în aceeași direcție) ori extrem de toleranți.

Sunt deseori sarcastică, dar nu în mod deliberat ci pentru că ăsta-i genul de umor care ”izvorăște” din mine și n-am de gând să-mi pun stavilă gurii pentru orgoliul nimănui, mai ales că-s obișnuită să nu mă iau prea în serios nici măcar pe mine, d-apoi pe alții.

Am dreptul inalienabil să fiu ceea ce sunt și cui nu-i place (întregul ”pachet”, cu bune și cu rele) să fie sănătos. Nu țin morțiș să fac ”preteșug” cu nimeni și nu consider că o seară la bere (chiar dacă ne-am distrat) e generatoare de obligații sau creatoare de așteptări.

Nu fac favoruri nimănui, fac ceea ce pot și, naiv așa, ceea ce cred că ar face și celălalt pentru mine într-o situație similară. Aici mă înșel deseori da-i ok, câte-o trezire la realitate nu face rău... deși când e ”în palme” doare un pic.

Accept glumițele de orice fel și natură dar dacă celălalt se sclifosește de la o miștocăreală încep să mă-ntreb dacă n-are cumva un simț al umorului unidirecțional în care eu sunt clovnul - nu că m-ar durea minimamente în cur (e un rol pe care mi-l asum deseori benevol) ci doar pentru că nu-i corect.

Nu-mi plac paranoicii: dacă plouă, de ce plouă, dacă-i soare, de ce-i cald, dacă ești amabil, ce vrei de la el, dacă ești sarcastic, ce-ai cu el. Chill, fie că te agiți, fie că nu, cade apă din cer, răsare soarele, unii te vor plăcea iar alții te vor lua la mișto iar baba care vinde pătrunjel la colț s-a uitat urât la tine pentru c-așa-i căutătura ei nu pentru că are ceva personal cu tine.

Nu-mi plac zânele și zânii pământului: urcați pe piedestalul respectului universal pe care cred că-l merită, cu capul plin de bășini și ifose, cerșind prezentarea omagiilor de către oricine le taie calea. Take a break, ești unul din 8 miliarde și cap încoronat dac-ai fi, tot ai fi unul din 29. Știați ca-s atâția? Nici eu, și-n afară de 2-3 care-s de notorietate dac-ar muri mâine oricare dintre ceilalți nici n-aș afla și nici că mi-ar păsa.

Nu-mi plac ”punătorii de bot”: ăia care se ofuschează în tăcere din te miri ce și-și iau mutra tristă, cu buza de jos lăsată și cu ochii de căprioară împușcată, ca să vezi și să-ți pară rău ție, nemernicul nedelicat care-ai rănit făptura gingașă. Grow up, ”mutrița” funcționează doar în copilărie, dup-aia evoluează treptat, constant și nemăgulitor către ridicol. Dacă ai ceva de spus, deschide gura și pronunță cuvinte - pe cât posibil ordonate în propoziții inteligibile, cu subiect și predicat.

Nu-mi plac ”serioșii”: ăia care abordează cu demnitate suverană orice căcat, care fac din țânțar armăsar și se mai și supără când tu nu vezi bidiviul din gâză. Ăia care nu glumesc cu ”lucruri sfinte” și-și fac cruce cu limba-n gură când te iei de Daniel Merced(i)esel (ăsta e doar un exemplu, că tot era zicala cu de-ale bisericii). Cheer up, oricum mori.

Nu-mi plac ”smiorcăiții auto-martirizați”: ăia care se vaită întruna de căcatul în care se află (în care-au intrat benevol, i-a băgat altcineva ori s-au nimerit pe-acolo) dar nu fac nimic ca să repare situația și așteaptă compasiune ad infinitum. Get up and fight or get out, altă soluție nu e, n-am bagheta magică, dac-o aveam... eheee!

Nu-mi plac entuziaștii de paradă, imitatorii bucuriei din filmele americane... ăia care sar în sus din orice pârț, pentru că-i clar: ori îs proști și n-au înțeles ”the big picture” ori îs falși.

Îmi plac oamenii calzi, ăia care-ți topesc țepii prin simpla prezență.
Îmi plac oamenii sinceri chiar dacă dau uneori cu bâta-n baltă.
Îmi plac oamenii pe care poți să pui bază, care zic clar ”da” sau ”nu” și se țin de ce-au spus.
Îmi plac oamenii empatici, ăia care știu când ți-e de glumă și când nu. Care știu când să te ”pupe” ca să-ți treacă buba și când să te lase-n pace.

Har domnului că-s puțini, că ăștia-s cei cărora le dau cămașa de pe mine dacă le trebuie și pentru care mă duc până la capătul pământului și înapoi... și-ar fi obositor dac-ar fi mulți.

Morala, c-am lungit-o destul și am treabă: what you see is what you get. Mi-ar plăcea să zic și ”what you give is what you get back”... dar n-am ajuns la gradul ăla de înțelepciune aplicată.