Sărbătorile la români îs cea mai bună scuză pentru lene: n-ai voie să muncești... nimic, nimic, nimic. Te vede Bărbosu și-ți dă la gioale. De parcă entitatea supremă n-ar avea altă treabă decât să-mi țină mie socoteala când bat un cui și ție când dai cu mătura.
Și-n plus dac-ar fi așa, toate celelalte popoare ar fi negreșit bătute de soartă că ele deretică și muncesc în fiecare zi.
Și mai e ceva: e neapărat necesar să ne dăm în vileag averile la zi de sărbătoare. Nu contează ca suntem rupți în cur, contează să punem juma de porc pe grătar, să moară (creștinește) vecinu de ciudă... să dăm muzica mai tare decât concurența (să se audă de peste 10 case ce boxe avem)... să ne închinăm până la pământ, eventual să ne târâm pe coate până-n dealul bisericii ca să-l inducem în eroare pe Ăl-de-Sus cu credința noastră neprihănită. Sincer, aș fi extrem de dezamăgit dacă astfel de șmecherii ocazionale ar prinde.
Așa că stimată doamnă care-ți bârfești vecinii cu 3 limbi ascuțite, bați câinele și-njuri ca la ușa cortului de toți dumnezeii în zilele fără ”cruce roșie” precum și stimate domn care-i rupi cocoașa nevestei zilnic după de te-mbeți, ții copilul în șuturi și subtilizezi de la ”servici” tot ce-ți pică-n mână... află de la mine că e puțin probabil să-ți meargă cu pioșenia de paradă.
Să trecem acum la cele lumești, la grătarul nostru cel de toate zilele pe care-l consider o ”tristă moștenire” indirectă a regimului trecut. De ce? Păi iacă doar câteva motive:
- pe vremea aia, de cozi infernale la unghii de porc zise și ”adidași”, o halcă de carne era un lux pe care puțini și-l puteau permite așa că mirosul de osânză arsă pe grătar a rămas sinonim cu bunăstrarea, iar copănelele un vis greu de atins.
- erau și mai puțini cei cărora le dădea mâna, din pricina raționalizării benzinei, să o ia pe coclauri în afara concediului răs-planificat din răs-timp, deci cetățeanul care duminica (sâmbăta nu era liberă, remember?) stătea în poienița de la marginea șoselei sfârâind din grătar era musai ceva ștab sau cel puțin gestionar la alimentara... că uite-așa se amestecau si confundau clasele sociale pe vremea când eram toți egali... unul mai egal ca celălalt.
- urbanizarea forțată este a treia cauză a năravului grătăristic de pe plaiurile noastre. Lăsat fără ogradă și mutat într-o cutiuță de beton încinsă, pseudo-citadinul simte organic nevoia să stea întins pe spate în iarbă. Parc, marginea drumului, poieniță... nu contează, iarbă să fie, si-apoi clar că de la aer ”curat” (nu vreau să mă gândesc cât de curat e aerul la marginea șoselei) ți se face foame... mama lui de cerc vicios.
Pe scurt, sărbătorile la români înseamnă: lene, carne friptă, manele și temenele... Amin!
