Un mărăcine care a crescut și s-a îmbârligat pe geamul biroului. Buruiana asta are frunzele de un verde aprins în decembrie, așa că dacă fac un efort de imaginație pot să mă conving că ce-i afară e doar o ploiță benignă, de vară.
Să încep chestii, să trec prin toate fazele: entuziasm, învățat, trial&error, frustrare, dorința de a renunța, putința de a merge mai departe, ”cine dracu m-a pus să fac asta?”, delegarea și asumarea vinovăției (una după alta de obicei) pentru ce nu merge, ideea genială (care vine invariabil numai pe budă - ar trebui să-mi mut biroul acolo) precum și... să mă țin ca scaiul de ele până când le vin de hac.
Să termin chestii care s-au întins pe o perioadă mai lungă te timp, să mă dau un pas înapoi și să le admir, apoi să-mi iau o oră, o zi, o săptămână de lene - în funcție de cât de mult m-a consumat ”făcătura”, timp în care nu mă apuc de nimic nou, funcționez în economie de energie și dacă ceva nu-i musai... apoi sigur va fi amânat.
Contactul cu oameni pozitivi, zâmbăreți, cu umor, fie că-s clienți, prieteni, casiera de la Auchan sau un ghiuj de moș întâlnit pe stradă care-mi aruncă o glumiță.
Să călătoresc în timp înapoi: să-mi amintesc rețetele de mâncare ale bunicii, să fac pâine din făină/apă/sare/drojdie, să spăl rufe cu săpun de casă (de la soacră-mea, nu ”de cumpărat”), să merg pe jos, să-mi închid telefoanele, să mă uit la albume vechi de poze (pe hârtie), să pun discuri de vinil la pick-up, să fac pipi după tufă, să mă mâzgălesc de la nucile proaspete, să umblu desculță prin curte, să stau pe jos prin casă, pită+slană+ceapă+palincă (aoleu Corbule cum te-ai dus tu la necredincioși), să stau iarna pe-afară până-mi curg mucii ca să am motiv de țuică fiartă, să pun coji de portocală pe calorifere și lavandă în șifonier, să mă văd sau să vorbesc măcar la telefon cu prietenii părinților mei și cu prietenii mei din copilărie... eee, poveste lungă...
Să râd până mă doare burta.
Să găsesc muzică nouă pe youtube, genul ăla cu 200 de vizualizări dar care va ajunge la radio peste 2 ani sau poate nu.
Să mă sune omul meu să-mi zică ”fii atentă ce chestie...” și să fie un căcat din care să-mi dau seama că m-a sunat doar ca să vadă ce mai fac.
Să ”chiulesc” o oră de la ”servici” și să mă duc în oraș la cafea, la înghețată sau doar să umblu hai-hui.
Să joc table cu necunoscuți care n-au idee ce bulan am la zar (șoferii de taxi din Larnaca au pățit-o :-)))))) ) și să le admir mutrele uimite.
Să mă îmbrâncesc cu Coto la Xbox până când unul dintre noi se supără și se duce în dormitor bombănind ceva despre fairplay și jumătatea lui de covor invadată (am avut scotch de delimitare a teritoriilor pe gresie când jucam tenis dar îl tot mâncau mâțele așa că a trebuit să renunțăm la el).
Să împodobesc bradul de Crăciun lălăind colinde și trăgând la măsea, musai într-o sâmbătă ca să am toată duminica la dispoziție să mă zgâiesc la el din toate părțile și să îndrept ce-a strâmbat vinul fiert.
Pomelnicul e mult mai lung și pe măsură ce îmi amintesc sau am motive noi de bucurie o să le pun pe listă.
