Beware of the brain fart!

Beware of the brain fart!

luni, 18 ianuarie 2016

La poupette

Pe la 7 ani mi-am dorit foarte tare o păpușă care plângea cu lacrimi, o văzusem într-un catalog, știam cum o cheamă, câtă apă intră în biberon și ”calculasem” cam cât de tare se udă și-n cât timp se usucă, o visam zi și noapte.
Mătușa mea, pripășită prin Elveția, mi-a trimis-o de Crăciun, deși, de teama unui refuz, n-o cerusem în mod explicit, bătusem însă șaua să priceapă iapa de câteva ori.
Am recunoscut cutia sub brad și m-am repezit s-o iau. Tata a fost mai iute de picior și a avut proasta inspirație, știindu-mă nerăbdătoare, să o țină în mână, sus de tot, ca să mă vadă cum țopăi. I s-a părut amuzant. I-am cerut-o de două ori, pe cel mai serios ton dar nu s-a lăsat înduplecat așa că am trecut de la extaz la indiferență într-o clipă și am plecat spre camera mea aruncându-i peste umăr ”poți s-o păstrezi”.
N-am trântit ușa, nici măcar n-am plâns.
Bineînțeles că tata nu m-a luat în serios, așa că a pus-o la loc sub brad, unde a stat până după Sfântul Ion.
A luat-o mama, a scos-o din cutie și mi-a plasat-o strategic pe pernă. Am luat-o cu două degete de ciuf și am vârât-o sub pat.
Când și când reapărea în cele mai neașteptate locuri.  Am ignorat-o ani de zile, mutând-o de păr când îmi stătea în cale. 
Nu m-am jucat niciodată cu ea, nici măcar nu m-am mai gândit la ea, a fost ca și când n-ar fi existat vreodată.

Mulți ani mai târziu, m-a întrebat tata, la o bere, de ce n-am mai vrut-o și n-am știut să-i răspund.

Am mai avut vreo 2-3 întâmplări similare de-a lungul timpului (una tot cu tata, care a recidivat, într-un context diferit și mult mai important pentru mine) și încă n-am o explicație clară, înclin să cred că ”uite-o, nu e” e unul dintre puținele jocuri pe care refuz să le joc.