Toată copilăria mi s-a spus că nu pot face ba una, ba alta din pricina apartenenței la sexul ”slab”.
Slab pe dracu, pre mulți i-am întrecut la fugă și tot pe-atâția i-am învinețit când s-au întrecut cu gluma.
Tu ești fată, nu te poți sui în nuc.
Tu ești fată, nu-i frumos să alergi pe stradă.
O fată nu dă cu pietre.
O fată nu umblă cu buzunarele pline de șuruburi.
Nu sări gardul, nu da cu pumnul, nu pune piedică, nu vorbi urât, nu trage câinele de coadă, nu face concurs de scuipat, nu, nu, nu!
Ai mei predicau în pustiu, n-am avut piele pe genunchi până pe la 14 ani.
Râdeam cu mama c-a făcut un plod de aproape 5 kile dar s-a zgârcit să-i mai pună un ciucuraș între picioare.
Mi-am trăit copilăria cu speranța că dacă-mi doresc suficient de tare voi deveni la un moment dat băiat, cu toate drepturile aferente. Evident că, spre marea mea disperare, asta nu s-a întâmplat.
Odată cu venirea adolescenței, prietenii mei (majoritatea băieți) au început să-mi acorde alt gen de atenție. De unde eram acceptată ca făcând parte din ”club”, m-am trezit cu poezii și flori în bancă... pffff!
Și pe când stăteam în vârf de măr, aruncând cu pietrele de prin buzunare într-un prăpădit de suspinător care se aventurase cam aproape de teritoriul meu, am avut o revelație: Doamne-ți mulțumesc că-s fată, că de nu... eram io în locul ăstuia și-n plus ar fi trebuit să-mi petrec toată viața cu una ca mine.
De atunci am cel mai profund respect și o admirație nețărmurită pentru reprezentanții celuilalt sex care reușesc să navigheze cu grație printre meandrele țâfnelor noastre.
Pentru cei care accepta, fie că înțeleg, fie că nu (mai mult nu și cu atât mai valoroasă e acceptarea).
Pentru cei care văd dincolo de aparențe.
Pentru cei care au sânge-n instalație să se apropie de măr prin ploaia de pietre.
