Am hălăduit prin munți suficient cât să mă întâlnesc cu urși în libertate de câteva ori și niciunul dintre ei n-a dat vreun semn că l-aș interesa, așa că înclin să cred că oridecâte ori întâlnirea dintre om și urs se sfârșește prost pentru vreunul dintre ei, omul e de vină.
Prima dată, aveam vreo 12 ani și eram într-o tabără de orientare turistică. Am lăsat mâncare înșirată pe lângă corturi și Moș Martin n-a întârziat să apară. Eram vreo trei copii, elevi ”de serviciu”, căcați pe noi de frică (restul erau plecați în drumeție). Ne-am retras ușurel către marginea taberei și am tăcut mâlc. Ursul a scormonit prin pungi, s-a așezat tacticos în cur să mănânce. Ne uitam fascinați cum se folosește de labele din față ca de mâini și cum mușcă din roșie. Când a terminat, s-a ridicat, a băgat nasul într-un cort și cred că l-a izbit mirosul de șosete nespălate că s-a întors și a plecat. ATÂT.
A doua oară, eram la Călugărița, pe balconul de la etaj, cu picioarele atârnate în gol... luptam din greu cu o sticlă de vin și fumam, când unul dintre prietenii mei a zis în șoaptă: trage-ți încet picioarele sus și nu țipa, uite ursul. Era la vreo 5 metri, tot la mâncare venise, făcusem mai devreme un grătar a cărui mireasmă se împrăștiase în toată zona. A inspectat masa, a șparlit o pâine și niște oase, s-a uitat în sus la noi, s-a întors și a plecat. A doua zi am călcat într-o balegă gigantică, cred că era al lui. ATÂT.
A treia oară eram la Cumpăna, plecasem dis-de-dimineață, abia se lumina de ziuă, să-mi caut un loc pitoresc de căcare dar am găsit zmeură și am zăbovit nițel. Și cum strecuram eu prudent mâna printre spini ca să nu mă zgârii, dau de ceva cald și umed, îl atinsesem fix pe nas. M-am uitat la el, el s-a uitat la mine. Instinctul a fost să țip dar, din fericire, nu mi-a ieșit niciun sunet din gâtlej. Am încremenit așa, cu mâna întinsă și cu gura căscată. Probabil că era vegetarian, că altfel, dacă întindea botul, îmi lua mâna din umăr. S-a întors și a plecat în fugă săltând din curul mare și blănos. Eu am mai stat vreo 5 minute, că nu mă țineau picioarele să mă mișc. ATÂT.
A patra oară eram în Răcădău, ne dusesem să vedem urșii gunoieri. Lume... nah... ca la urs. Mașini, faruri, claxoane, puhoi de cetățeni cu plozii lor cu tot - urșii gunoieri erau la vremea aia (2004-2005) distracția principală a turiștilor din Brașov.
Pe marginea de beton care înconjoară tomberoanele se plimbau o ursoaică full-size c-un puiuț (cât ăla de la Sibiu) și-un adolescent slăbănog, mai blonduț și cam nătâng.
Toată lumea le arunca mâncarea de la distanță, numai unul mai deștept, l-a chemat pe Nătâng să-i dea napolitane din mână. Nîtângul a venit și lua din mână cu grația cățelului dresat să nu te atingă cu dinții. Numai că atunci când s-au terminat napolitanele, Deșteptul s-a întors cu curul la urs și-a plecat foșnind punga. Ursul s-a luat după el și toată lumea s-a isterizat. În urletele frenetice ale mulțimii Deșteptul a aruncat punga rupând-o la fugă, noroc că Nătângul s-a oprit să vadă dacă mai e ceva în ea.
Între timp puiul dispăruse și ursoaica îl căuta din ochi. Am început să-l căutăm și noi căci privirea ei nu prevestea nimic bun. Și pe când vorbeam cu un prieten aflat chiar lângă mine că poate-i momentul să ne cărăm, am simțit cu se strecoară printre noi, împingându-ne ca să-și facă loc... ursulețul care ajunsese cumva în spatele spectatorilor. Mă-sa l-a văzut, noi am înghețat. I-a făcut semn din cap ”hai” și a plecat în pădure. Ăla mic a iuțit și el pasul ca s-o prindă din urmă și ATÂT.
Departe de mine gândul să vă zic cât îs de vitează, m-am speriat de fiecare dată.
Ursul e un animal mare, atât de mare că-i suficient să se așeze pe tine din greșeală și-ți rupe oasele.
Pe de altă parte, fără să fiu vreun expert în materie, experiența m-a învățat că dacă-i lăsat în pace, ursu-și vede de treaba lui.
La Sibiu, o gloată fără cap(etenie) s-a
excitat atât de tare la vederea ursulețului încât întâi l-au hăituit 3
ore și apoi l-au împușcat în loc să-l prindă.
Puiul
n-avea 1 an, ursoaicele nasc primăvara nu toamna, avea maximum 7 luni.
Dacă ar fi avut un an și 7 luni ar fi fost mult mai mare, mai înalt,
”adolescent”, cu picioarele lungi și slăbănog.
Disclaimer:
Nu luați povestirile mele drept sfaturi despre cum trebuie să te comporți când întâlnești ursul.
Singurul sfat pertinent: în niciun caz nu-l puneți în condiția de a se simți amenințat căci se va apăra și... chiar are cu ce.
Cât despre pui, oricât ar fi de drăgălași, lăsați-i în pace, mamele lor nu-s bucuroase să-i vadă smotociți și, chiar dacă n-o vedeți, ursoaica poate fi în apropiere.
