...sau, mai bine zis, dispariția lui îmi pare mie c-ar fi sursa majorității nefericirilor contemporane.
Cum?
Uite-așa: excesul de informație referitoare la body language ne-a transformat pe toți în niște roboți ai bunăvoinței și comunicării non-verbale. Vă dau doar câteva exemple:
- vorbești cu cineva și te simți agresat (verbal) sau nu-ți convine ce auzi și-n loc să-ți încrucișezi brațele pe piept urmându-ți instinctul firesc, îți aduci aminte c-ai citit undeva că ăsta-i semn că ”te-ai închis/ retras în defensivă” și duci mâinile la spate (unde le ții strâns să nu-ți zboare). In absența reacției, interlocutorul crede că-i pe calea cea bună și-i dă înainte în timp ce ție ți-e din ce în ce mai greu să ții mâinile la spate și te enervezi cumplit. Cu mâinile-n piept i-ai da măcar un semn că ”se duce Brăila”...
- tot ”pe surse” ai învățat că nu-i frumos să contrazici direct interlocutorul, așa că o dai cotită cu ”după părerea mea”, ”prețuiesc opinia ta, dar...”... lalala, blablabla... iar ăla înțelege fix opusul la ce-ai zis pentru că suntem setați să auzim doar ceea ce ne convine iar restul, partea neplăcută, se pierde printre vorbe. Dacă-i zici în față ”coaie, ești razna pentru că...” n-are cum să mai ignore evidența.
- ”zâmbește, zâmbetul deschide calea către comunicare” - și uite-așa ajungi să stai veșnic rânjit, lumea crede că șezi pe petale de trandafir iar tu faci spume-n sinea ta. În plus, ca să fie confuzia deplină, știm toți să zâmbim fals cu ochi cu tot - că-i plin internetul de tutoriale.
- ”o îmbrățișare de 25 de secunde...” - un căcat! O îmbrățișare de 25 de secunde cu o persoană care ți-e antipatică se simte ca un pumn în plex iar cu cineva indiferent nu se simte nimic! Dar ne îmbrățișăm cu toții de-a valma ca sectanții și ne facem vânt cu coada ca calul de bășină că ce mult ne iubim noi între noi, precum și fiecare cu oricine. O orgie de efuziuni sentimentalo-vesele prea colorate ca să fie adevărate.
Într-o lume perfectă, cu oameni ”deschiși”, ”sincer-zâmbitori”, ”amabili” și ”iertători”, comunicarea (a nu se confunda cu înșiratul cuvintelor în fraze) e din ce în ce mai dificilă, și neînțelegerile din ce în ce mai frecvente.
Să fii natural atunci când ești necăjit, arțăgos sau să n-ai chef de conversații nu mai e la modă, ba chiar e un handicap sever. Cei din jurul tău așteaptă să te integrezi în ”la vie en rose” și e vai de capul tău dacă n-o faci.
Să ne oprim un pic și să ne uităm la animale, oricât de bine dresate, când au ceva de comunicat, o fac explicit deși n-au darul vorbirii. Un câine care a încrețit nasul și mârâie nu te place, dacă dă vesel din coadă cel mai probabil s-ar juca. În schimb o mâță care dă din coadă e sictirită de ceva iar acel ceva ai putea fi tu care nu-i dai pace și continui s-o sâcâi când nu mai are chef.
P.S. Cel mai adesea când spun adevărul nu mă crede nimeni și-s bănuită de gânduri ascunse iar când trag minciuni mai ceva decât Munchausen adunarea-i în extaz (de la părinții mei încoace, până-n zilele noastre) - vivat alterarea comunicării non-verbale care face să fii mai credibil când te străduiești decât când ești natural.
