Două c..ie, cât pepenii!

Rămân cu convingerea că oamenii sunt eminamente buni, calzi, altruiști.
Hooo, că n-am băut nimic și nici n-am fumat buruieni vesele.

Numai că...

Atunci când îi cuprinde frica și intră în funcțiune atavicul instinct de conservare, încep să rotească măciuca deasupra capului fără să se mai uite pe cine lovesc sau cui i-au spart dinții.

În majoritatea cazurilor, frica e declanșată nu de pericole reale și iminente ci de concepte și norme învățate, copiate și care, prin acceptarea generala, devin literă de lege.

Rostul fricii e să te pună în alertă. Chimia fricii este una dintre cele mai complexe și puternice, motiv pentru care ea nu poate fi gestionată altfel decât dând curs instinctului.
Cine zice că "și-a învins frica" se îmbată cu apă rece, e doar o amânare... ea rămâne acolo și va lovi când nici nu te aștepți.

Conceptul de curaj a cumva complementar fricii și o consecință ai ei.
Am fost învățați că e curajos acela care ucide mai mulți dușmani în luptă. Pe buneeee? Ăla ucide de frică, frica lui a fost mai mare și mai tare decât a fiecărui dușman în parte.
Am fost îndoctrinați că e o dovadă de curaj să te sacrifici în numele unor percepte sociale. Să faci ceva împotriva voinței tale pentru că "așa e bine"... da-n spatele acestor crucificări personale stă frica de a fi respins de societate, de prieteni, de colegi. Stă teama de a nu dezamăgi și frica de singurătate.

I s-a dat un nume nou fricii ca să fie mai ușor de digerat. Nu te poți bate cu pumnii-n piept lăudându-te că ți-e frică, dar "curajos" fiind te vor bate pe spate, în semn de aprobare, toți cunoscuții.

Mie una mi-e frică, mă cac pe mine de frică.
Mi-e frică să nu mă dezamăgesc pe mine pentru că eu, cu mine, trebuie să trăiesc toată viața. Ceilalți... vin și pleacă. Fie că stau o oră sau un an sau mai mult. Și oricum jdemiile de gânduri învălmășite în capul meu, chiar și atunci când interacționez cu cineva, sunt numai ale mele.

Eu mie, nu-mi dau un pumn în bot ca să mă aclame audiența, pentru că noaptea târziu, când voi fi pus capul pe pernă și geană pe geană, publicul spectator ar dormi cu bășini și flori sub pernă în timp ce eu aș regreta că n-am făcut ce vroiam eu să fac ci am făcut ce așteptau ei de la mine.

Nu că n-aș fi făcut compromisuri, nu că n-aș fi comis o mie de "conformisme", căcălău am făcut și le regret pe toate, cu intensitate mai mare sau mai mică, d-aia am ajuns în punctul în care mi-e mai frică de mine decât de oricine altcineva.
Că degeaba mi-e călduț la cur și confortabil dacă mi-s creierii praștie și fiecare neuron îmi strigă "trebuia să faci cum vroiai, te-ai vândut pe-un zâmbet fals".
Și mai e ceva: cine te-a cumpărat ieftin, așa, pocăit și cumințel... așa te vrea... degeaba te mai revolți, degeaba te mai zbați, degeaba mai strigi "ăsta nu-s eu"... te va trasforma în ce-ai ales să arăți, e o cușcă pe care ți-o construiești singur, te bagi în ea, pui lacătul și arunci cheia.
Și când îți rămâne cușca mică și-ți intra gratiile-n carne, rozi la sârme și ți se pare că dacă ai scos o mâna, ești liber că doar e prinsă-n umăr de tine... dar cu ea, cu mânuța aia, mai mult de-o labă, și aia doar mentală, nu faci.

Închei ștergându-mă la cur cu "nu e bine ce faci" precum și cu "așa ar fi mai bine"... căci tocmai ce-am mărturisit mai sus că m-am cufurit de frică, deci a absolut necesar!